Buna din nou drag cititor, cu dor si bucurie.
Este adevarat ca nu am mai reusit sa scriu de un timp destul de indelungat, un articol. S-a intamplat asta pentru ca inafara faptului ca mi s-a aglomerat programul de lucru, in plus, am intrat in zone mult mai adanci si mai profunde ale propriului proces de vindecare si descoperire, de acceptare si creare. Pentru ca nu pot sa aduc lumina celorlalti, cat timp nu merg inainte sa fac lumina in propriul meu intuneric, in propriile mele dependente, frici, dezamagiri si dureri.
Despre asta vreau sa iti scriu astazi, despre tendinta noastra inconstienta de a MUNCI pentru IUBIREA celorlalti.
Vreau sa te ajut sa descoperi cum, fara sa fii constient de asta, aluneci pe panta responsabilitatii emotionale pentru cei de langa tine..acesta este un tipar inconstient la care eu personal lucrez de mult timp…
Te invit sa citesti lista de afirmatii de mai jos, afirmatii pe care este foarte posibil sa nu le gandesti rational, ci sunt mai degraba tendinte inconstiente, in care simti efectiv ca trebuie sa fii sau sa faci. Aminteste-ti de situatii din viata ta, daca ai crescut cu parinti abuzivi, dependenti de alcool sau substante, dependenti si co-dependenti emotional, daca ai fost responsabilizat cu cresterea fratilor mai mici, daca fericirea unuia dintre parinti sau a amandurora a atarnat pe umerii tai, daca ai fost responsabil cu gestionarea situatiilor de conflict din familie, atunci cu siguranta ai preluat rolul salvatorului. Rolul celui care pentru a se simti in siguranta, are o mare nevoie de control si de a-i ajuta pe ceilalti pentru a se simti valoros si iubit. Salvatorul este cel care mereu simte nevoia sa compenseze un mare gol interior prin multa munca, prin a fi foarte empatic cu problemele altora. Este cel care nu stie sa traiasca si sa se simta valoros si important, decat prin renuntarea la sine.
Asadar,
- Simt ca daca nu ajut, nu voi fi vazut, apreciat si iubit de ceilalti.
- Ajutand imi pot demonstra valoarea de sine.
- Ii pot schimba pe ceilalti, daca incerc din greu sa ii ajut, sa le arat ca se poate.
- Ajut oamenii atat de mult, pentru ca ii iubesc foarte mult.
- Au nevoie de mine.
Acum, trage aer in piept si pentru fiecare afirmatie de mai sus, inlocuieste cu urmatoareleȘ
- Nu trebuie sa fac nimic special pentru a fi iubit.
- Sunt valoros si demn de iubire. Nu trebuie sa imi dovedesc valoarea. Ea exista pur si simplu.
- Nu ii pot salva pe altii prin sacrificiul de sine.
- Imi pot arata iubirea printr-o varietate de moduri. Nu trebuie sa fac mereu ceva pentru altii, pentru a le demonstra ca ii iubesc.
- Am dreptul sa ma pun pe mine pe primul loc. Pot sa spun NU, chiar si atunci cand oamenii au nevoie de mine.
Salvatorii cred cu toata fiinta lor, in cele mai adanci foruri interioare ca vor putea fi iubiti sau sunt iubiti doar prin prisma a ceea ce fac pentru cei din jur si nu pentru persoana care sunt ei pur si simplu. Conceptul de a aduce bucurie celorlalti doar prin simpla lor prezenta, prin simplul fapt ca exista si atat, este greu de digerat si de acceptat. Pentru ca iubirea si acceptarea parintilor, le-a fost data doar daca corespundeau, doar daca faceau ceva anume, iar ulterior erau rasplatiti prin mangaieri, priviri calde, gesturi de iubire si atentie. Gesturi care ulterior le erau retrase la prima greseala sau fapta neconforma.
Salvatori sunt acei oamenii care sunt acolo pentru ceilalti mereu. In general se simt foarte obositi, stresati si ultra responsabilizati. Chiar daca uneori acest stress si ultra responsabilizare nu sunt obligatorii din exterior, salvatorul simte ca nu poate trai daca nu se incarca cu ele.
Au dificultati in a seta granite sanatoase, pentru ca nu stiu ce sunt acestea, tocmai datorita faptului ca au nevoie de ceilalti pentru a-si masura valoarea interna, se pot simti importanti doar in raport cu cei din exterior si cu ceea ce fac pentru ceilalti. Setarea de granite desi i-ar ajuta foarte mult in a-si prioritiza viata si propria persoana, i-ar limita in a-si mai simti rostul intern.
Sunt absolut convinsi ca daca incearca din greu, ii pot schimba pe cei din jur, motiv pentru care se sacrifica pe sine in relatii toxice de familie, de cuplu, de prietenie din care ies foarte greu datorita sentimentului de vinovatie in care considera ca il abandoneaza pe celalalt, dar uita complet ca de fapt s-au abandonat pe ei insisi de la bun inceput. Sunt atat de concentrati pe salvarea si schimbarea celuilalt, incat nu constientizeaza ca ei nu exista pentru ei insisi. Pe partea cealalta, acesta este modul inconstient prin care isi asigura un loc in viata celuilalt, prin care isi ofera siguranta si securitate emotionala. „Are nevoie de mine, deci nu ma va parasi”, este o parte din dialogul lor interior.
Asa am trait eu. Fara macar sa fiu constienta de asta. Am inceput sa constientizez doar cand am observat ca daca ma asez sa ma odihnesc incep sa ma simt anxioasa, agitata si nelinistita. Am observat in toata fiinta sentimentul de vinovatie cand trebuia sa refuz pe cineva care imi cerea ajutorul pe care l-as fi putut da. Am observat asta cand mi-am aglomerat agenda doar pentru ca stiam ca pot da, uitand aproape complet ca si eu exist si am nevoi de implinit. Am observat asta dupa ce ani la rand am trait in relatii de codependenta, in care existam ca sa il vad, sa il confortez, sa il iubesc pe celalalt, sa il ajut si sa fiu acolo cand va avea nevoie. Fara a lua efectiv in calcul ca si eu am dreptul sa exist si sa primesc. Ma lasam intr-un con de umbra asa cum eram atat de obisnuita sa traiesc, pentru ca am crescut implinid nevoile celorllati si fara sa fiu invatata ca eu sunt o persoana care are nevoi si dorinte si care merita sa si le implineasca. Nu mi se transmisese niciodata, direct sau indirect ca si eu contez. Contau cei din exterior, iar cat timp ma ocupam de ei, eu ma puteam simti in control si linistita. Asa invatasem sa imi securizez spatiul interior.
Toata fiinta mea imi spunea ca trebuie sa fac ceva pentru cealalta persoana, pentru ca altfel nu voi mai fi iubita sau si mai grav voi fi parasita. Ceva insemnand de la a ma asigura ca celalalt se simte bine in preajma mea, cumva era responsabilitatea mea sa il fac sa se simta bine, glumind si facand atmosfera, cautand mereu subiecte de conversatie, implinindu-i nevoi, punandu-i intrebari si dandu-i atentie, iertandu-i mereu si foarte usor modurile prin care ma ignora sau ma ranea. Transmitandu-i pe toate canalele, inconstient desigur ( noi functionam 95% inconstient si nici nu stim asta :), ca nu contez, ca este ok oricum m-ar trata, ca sunt acolo pentru el, ca eu sunt evoluata spiritual si emotional si iert usor. Principii pe care salvatorii le traiesc cu toata fiinta lor in relatiile romantice, in relatiile de familie sau la munca.
Este ca si cum ei cred ca s-au nascut PENTRU ceilalti, fara sa stie ca fac asta ca sa supravietuiasca emotional si pentru ca nu au o identitate proprie si au nevoie sa se agate de cei pe care ii salveaza pentru a-si alimenta sentimentul intern de valoare.
Este o diferenta enorma intre a oferi pentru ca asa simt sa fac si intre a oferi pentru ca altfel simt ca nu voi fi iubita, vazuta, acceptata, valorizata. Prima varianta vine din bogatie interioara, dintr-o oarecare independenta emotionala in care am invatat ca pot sa traiesc si fara sa ma agat de un CINEVA extern iar a doua varianta vine din sacrificiul intern, din dependenta emotionala, pe care celalalt o simte, fara sa fie neaparat constient daca niciunul dintre parteneri nu au cunoastere emotionala si personala. Dar pur si simplu simte ca de la un punct incolo ii vine sa te abuzeze, sa te umileasca, sa iti incalce granitele. Pentru ca fara sa iti dai seama, neavand tu o identitate proprie, neavand granite personale, nestiindu-ti nevoile, valoarea intrinseca, ii vei transmite celuilalt ca este ok sa faca ce vrea in cadrul relatiei.
Partea enorma de munca a fost cu aceasta fraza pe care in prima faza mi-am scris-o si am pus-o in locuri cat mai vizibile, doar ca sa ma obisnuiesc cu ea la nivel cognitiv, pentru ca nici macar mintea mea nu o putea accepta, daramite sufletul meu: ” Sunt demna de iubire, merit sa fiu iubita doar pentru ca exist! prezenta mea poate aduce bucurie celorlalti doar prin simplul fapt ca exist.”
Am trecut prin atatea stari, de la panica la furie, de la tristete iar la furie si la durere cand am inceput sa integrez aceasta fraza si am inteles cati ani am trait fara sa am habar ca exist, fara sa ma iau in calcul la modul profund, fara sa stiu ca da, asa este, pot fi iubita exact asa cum sunt, fara sa fac ceva pentru asta, fara sa muncesc din greu pentru a-mi demonstra valoarea si dreptul la iubire.
Am inceput sa simt si sa integrez cu multa munca interioara, cu multe lacrimi varsate, acest adevar. Am curatat inima si i-am facut loc. Am inteles ca voi fi in continuare iubita de anumite persoane si daca nu sunt fiica perfecta, iubita si femeia perfecta, prietena perfecta, colega perfecta, mama perfecta. Am invatat ca este ok sa am nevoie de ajutor si sa il cer, sa nu ma mai simt rusinata si vinovata ca nu reusesc sa fac totul singura, totul cat mai perfect. Am invatat ca este ok sa ma opresc si sa iau pauze fara sa mai numesc asta cum ca „stau degeaba si nu fac nimic”, si intelegand ca de fapt fac, adica imi odihnesc corpul, mintea si sufletul, investesc in linistea mea si deci in propria existenta.
Am observat ca de cand am decis sa exist pentru mine insami, sa fac o prioritate din mine insami, sa investesc si sa ma „salvez” pe mine insami, sa ma vad, sa imi simt cu adevarat corpul, sa imi aud cu adevarat respiratia, gandurile, nevoile si dorintele, nimeni dar absolut nimeni din jurul meu nu a murit fara ajutorul meu. Unii au disparut si este minunat ca s-a facut aceasta selectie. E ca atunci cand faci curat in dulap, renunti la ce nu ti se mai potriveste ca stil, la ce nu mai simti sa porti, iar de multe ori asta se aplica si oamenilor din viata noastra. Si este atat de normal si de firesc sa se intample asa.
Desigur ca mai alunec in acest tipar, avand in vedere ca am functionat asa de cand ma stiu pe acest pamant. Dar devin constienta pentru ca am refacut legatura cu mine, cu corpul meu si atunci primesc semnalele care ma trezesc din acest tipar toxic cand incep sa ma simt neplacut, cand ma doare ceva interior fie ca este emotie sau durere fizica.
Atunci respir, imi iau timp si spatiu doar cu mine, imi pun mana pe piept in zona inimii si imi dau seama ca vechile tipare inconstiente au preluat iar controlul. Vechile voci vin sa ma sperie ca voi pierde oameni daca nu ma sacrific pentru ei, ca trebuie sa fac pe Pinochio ca ei sa se simta bine. Si ce fac este ca imi linistesc aceste voci interioare , aceste emotii de teama si anxietate, aceste frici de abandon. Le reamintesc ca acum am o identitate proprie, ca voi trai la fel de bine daca acesti oameni vor disparea din viata mea, ca stiu sa traiesc cu mine si cu durerea aferenta unei pierderi, ca nu mai am nevoie sa ma agat si sa demonstrerz ca merit, ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca si ca nu este ok sa fac asta, ca tot ce am de facut este sa fiu libera in manifestare si autentica si cine simte sa ramana o va face oricum cat este potrivit. Si ca cine simte sa plece este atat de in regula sa o faca. Si ca si eu am dreptul sa stau undeva si langa cineva cat timp simt sa o fac si sa nu ma simt vinovata pentru ceea ce va simti celalalt daca eu decid sa plec.
Nu e usor! Uneori poate fi infernal de greu. Dar e asa pentru cateva momente sau zile. Respir si imi amintesc constient ca e firesc sa doara uneori si incepe sa doara mai putin. Si ma tin de mine si de viata mea. Ma tratez si ma comport cu mine ca cea mai valoroasa persoana din viata mea. Si cand nu imi iese, plang si ma refac. Imi cer iertare si merg mai departe.
Aminteste-ti ca EXISTI si asta este suficient pentru a fi IUBIT. Fara sa muncesti din greu pentru atentia, iubirea, acceptarea si prezenta cuiva in viata ta.
