Cand in relatii vorbim despre vreme, dar evitam sa vorbim despre probleme

„M-am trezit, mi-am luat cafeaua aburinda si frumos mirositoare si m-am indreptat, ca in fiecare dimineata spre terasa. Imi amintesc de parca se intampla ieri.

Am deschis usa mare si culisanta a balconului si am pasit pe terasa. M-a izbit aerul rece si proaspat al diminetii. O minune! In fata mea se intindea lacul socant de frumos si de linistit. In natura totul era la locul lui, in viata mea nu. Afara era o zi insorita, culoarea apei era de un verde-albastrui. Pe lac, ferryboat-urile, pe care iubesc sa le privesc zilnic, isi faceau obisnuitele rute intre cele doua maluri indepartate ale lacului.

In brazii inalti si verzi din gradina unde dadea terasa, se auzeau cantand vesel vreo 3 randunici. Soarele imi incalzea fata iar mirosul cafelei ma chema catre el. Imi beau prima gura de cafea, aud ciripiturile pasarilor, vad si iubesc lacul, brazii si soarele. 

Ma uit pentru a nu stiu cata oara la casele extrem de curate si ingrijite, modern construite, cu geamuri mari si spatii verzi perfect amenajate, ce se intind in fata mea, si simt cum binecunoscutul sentiment de anxietate si nesiguranta incepe sa isi faca tot mai mult aparitia. Il cunosc, traiesc cu el de cateva luni bune. Ma intreb „Doamne, oare de ce ma simt goala pe interior si nefericita? Uite ce miracol ma inconjoara!” In mintea mea se perinda rationamente despre tot ceea ce am si el imi ofera, despre copilul minunat si sanatos care inca doarme, despre oportunitati, despre provocarile vietii..nimic nu pare suficient, astfel incat sentimentul asta sa dispara. Efectiv, nu reusesc sa inteleg de ce ma simt asa cum ma simt. Adica nesigura si nefericita. 

In timp ce in mintea mea, gandurile se lupta ca sa castige razboiul, emotiile din corp persista, iar starea mea este de teama si de nemultumire. 

Aud usa de la terasa deschizandu-se si il vad intrand, pe tatal copilului meu. Inca nu stiu daca mai reprezinta si altceva pentru mine. Odata, imi fusese si iubit..

Observ cum inima imi bate mai tare..o fi de la cafea, imi spun, desi o voce muta mi-ar spune ca ma mint singura. Nu ii fac fata inca, asa ca prefer, inca, sa cred ca e de la cafea..

Vine spre mine, ne pupam automat de buna dimineata. Se aseaza pe canapea, ca de obicei in lumea lui, iar eu simt sa raman in picioare langa balustrada terasei. Tot ca de obicei. Ma intreaba cu un ton rece si absent, cum am dormit, iar eu ii raspund ca si cum as bifa raspunsul pe o foaie de examen-grila, ca bine. Imi raspunde la fel. Distanta dintre sufletele noastre este mai mare decat distanta dintre cele doua maluri diferite ale lacului. O realizez din nou in acest moment si ma trece un fior rece pe spinare si in suflet. Ma incearca cateva lacrimi in ochi, dar le inghit in sec, asa cum o tot fac incepand de la ultima noastra discutie in care am inteles, ca el nu are timp de mofturile mele femeiesti si ca presiunea de la birou ii este suficienta. M-a ajutat sa cred despre mine ca sunt exagerat de sensibila si ca nevoile si dorintele mele de afectiune si intimitate, nu isi au locul in lumea serioasa din care el face parte. Am inceput sa il cred si ca sa nu il pierd, am acceptat tacit sa imi inghit lacrimile si sa ma pierd incet, zilnic, pe mine.

Incepem sa vorbim despre vreme. Este weekend, este soare, am putea face o mini-excursie. Sunt de acord si zambesc usor la ideea de timp de calitate petrecut impreuna. „Poate ca mai avem o sansa”, imi spun in gand, iar asta ma readuce usor la viata..dar aud ca maine are o intalnire importanta la birou, astfel ca va trebui sa fim inapoi cel tarziu la ora 17.  N-ar fi nicio problema asta, daca m-as putea aseza pe canapea langa el, daca ne-am putea uita unul in ochii si sufletul celuilalt si ne-am spune ce ne doare, ce ne oboseste sufletele si cand am ajuns doi straini. Dar exista prea multa nesiguranta si prea multe masti intre noi, ca sa putem face asta, asa ca vorbim despre vreme. 

Cumva, speram tacit amandoi sa se trezeasca copilul, sa ne putem intra in rolurile de parinti si sa ne focusam pe copil, ca sa putem evita stanjeneala si tacerea incarcata de urletele mute dintre noi. Ma doare ca tacem desi stiu ca daca am vorbi, ne-ar trebui zile si nopti intregi ca sa ne spunem ceea ce nu ne spunem de luni de zile..

Am avut curajul normal de a-mi striga nefericirea, frustrarile, dorintele si nevoile dar ele s-au lovit de fiecare data de un zid rece, impenetrabil, al omului de afaceri, ocupat si important care uitase ca acasa ar fi bine sa fie om si barbat, si nu sef.  Iubitul meu se evaporase din motive pe care acum le inteleg clar si limpede ca apa de izvor. Acum traiam cu omul de afaceri care in weekend, era si tatal copilului meu.

Imi traiam nefericirea unei pasari in colivie. Nefericire care nu avea voie sa existe. Trebuia sa disimulam fericirea ce se potrivea imaginii create in exterior. Chestiune care ma innebunea si ma facea si mai nefericita. Dar noi vorbeam despre vreme.

Slava Domnului ca s-a trezit copilul, si salvati amandoi am putut rupe tensiunea, macar si pentru moment. Ne-am facut separat activitatile de duminica, am fost si in mini excursie ca o familie aranjata. Am mers cu limuzina pe care la fiecare tentativa de discutie, imi reprosa ca o cumparase pentru mine ca sa fiu fericita. De fiecare data cand incercam sa pun cartile pe fata, aflam despre mine ca sunt agresiva si complet nerecunoscatoare. Am inteles in timp, ca in casa asta nu punem cartile pe fata pentru ca este prea dureros si rusinos. In casa asta nu discutam despre ranile si traumele din copilarie, decat daca le putem folosi ca scuze pentru comportamentele disfunctionale. Aici nu dicutam despre greseli, decat daca erau facute de mine, pentru ca invers, contraveneau imaginii perfecte pe care el o avea despre sine. Daca vreau sa fac parte din aici, aveam sa decid daca raman cu masca pe fata si joc un rol bine stabilit. Ceea ce am si facut. 

Fondul relatiei nu putea sustine discutiile grele care ar fi trebuit sa fie purtate pentru a reduce distanta dintre noi. 

Fusesem respinsa in fiinta mea de prea multe ori, trasesem singura la caruta de prea mult timp, astfel ca amortisem in nefericire. Dar amorteala are si partea ei buna, si anume ca nu mai simti durerea atat de tare.

Ma uitam pe geam, in timp ce copilul adormise in scaunul masinii conduse de el, si ma intrebam obosita si absenta, unde sunt eu,  cea de demult, vie si ambitioasa, zambitoare sau furioasa? Si ce s-a intamplat intre timp, de devenisem plată si nemiscată precum apa unui lac stătut?  

Acum stiu. Simteam ca nu contez pentru el. Nu existam decat daca acceptam sa ma manifest in rolul dorit de el. Durerea mea, nemultumirile, discutiile, lacrimile, greutatile nu aveau voie sa existe. Sau daca existau, pe el nu il interesau si trebuia sa ma descurc cum stiu cu ele. Pentru ca el nu avea timp nici de ele si nici de mine. Pe langa asta, ma judecam singura pentru ca aveam tot ce imi doream, ma plimbam cu fetita mea, faceam ce vroiam, dar eram singura. Atunci am inteles de ce banii si cadourile trimise de parintii plecati in strainatate, nu vor cumpara sau echivala vreodata lipsa lor fizica si emotionala din relatia cu copiii lor, sau abandonul sufletesc trait de acestia din urma..Pentru ca sufletul nu poate fi cumparat si pentru ca iubirea si intimitatea nu se creaza daca relatia nu exista. 

Cunosc atat de multe familii si cupluri care traiesc in aceleasi case, dar in care, distanta sufleteasca dintre parteneri nu mai poate fi recuperata. Unii isi dau jos mastile, ies din amorteala si pleaca. Altii disimuleaza in fata lor si a celorllati o viata intreaga si ajung sa duca existente paralele. Ca la o piesa de teatru. O viata in fata partenerului si a familiei si o alta in mintea si sufletul lor.

Am ajuns acasa la 17.30, pentru intalnirea importanta de maine de la birou.  Ma obisnuisem ca eu si copilul sa fim pe locul 2. Ma obisnuisem, dar nu acceptasem!  Timpul s-a scurs rapid printre activitatile casnice iar afara s-a inserat. Copilutul dormea deja in pat in camera sa, iar realitatea rece din relatia de cuplu reaparea.

Eram asezati pe terasa ca sa ne odihnim corpurile. Sufletele s-ar fi odihnit si ele. Dar niciunul nu avea curajul sa deschida gura sau vreun subiect sensibil. El statea cu ochii inchisi. Eu ma uitam la el si nu imi puteam opri intrebarea repetitiva din cap: ” Doamne, oare e normal sa nu avem ce sa ne spunem de atata timp?” Durerea si neimplinirea din relatie ma amortisera atat de tare, incat nu mai puteam distinge normalul de anormal. La urma urmei, normal pentru cine?

Imi amintesc atat de clar, senzatia de separare, de singuratate, de nesiguranta, de tristete, de mutenie din cauza nefericirii. Renuntasem sa mai strig. Iar orice om ar trebui sa stie, ca atunci cand o femeie renunta sa mai lupte, sa mai discute, sa se mai certe, atunci femeia a plecat deja din relatie. Poate fizic este inca acolo, nu se stie pentru cat timp, dar emotional si psihic, relatia s-a incheiat pentru ea.

Eu traiam in capul meu in gandurile mele si el nu mai stia nimic despre ele sau despre mine. El traia in capul lui, cu gandurile lui, cu durerile lui, despre care eu nu mai stiam nimic. Iar impreuna traiam in aceeasi casa, mancam la aceeasi masa, dormeam in acelasi pat, eram parintii aceluiasi copil. Dar eram doi straini. 

Afara se innoptase, iar el a plecat la culcare intre timp. Ne-am pupat automat de noapte buna. Eu am mai ramas pe terasa, sa ma uit la stele si sa ma gandesc ce sa fac cu propria nefericire. Mi-as fi dorit ca lacrima pe care o inghitisem in sec dimineata, sa reapara ca sa o pot lasa sa curga pe obraz. Doar-doar, asa mi s-o usura sufletul..Dar nici urma de ea.

Am inceput sa ma rog sa am puterea, ca intr-o zi, inca nu stiam cand, soarele de afara sa imi incalzeasca si inima, nu doar fata.

S-a intamplat! Doar dupa ce am avut curajul, din nou, sa imi dau mastile una cate una, jos de pe fata, doar dupa ce am vorbit despre durerile mele, doar dupa ce am inteles ca eu contez si am dreptul si merit sa fiu importanta pentru mine si pentru partener, doar dupa ce m-am simtit suficient de in siguranta si de puternica sa vorbesc despre realitatea mea din orice relatie, si sa nu ascund asta in timp ce vorbesc despre vreme, planuri de vacanta, filme sau alte activitati de suprafata. Am inteles ca sufletul conteaza si daca acolo nu e pace si armonie, nimic din exterior nu il poate linisti sau ferici. 

 Doi parteneri implicati, asumati si intimi, stiu ca bagatul sub pres al problemelor si pretinsul ca ele nu exista, erodeaza in timp relatia, sanatatea psihica si fizica a partenerilor, calitatea relatiei si a vietii lor. Rezultatul final, consecintele inevitabile sunt moartea relatiei, indiferent ca ei se despart sau raman impreuna, si amorteala sufleteasca, nefericirea fiecarui partener din relatie. 

Si daca merita sa vorbim mai bine despre vreme decat despre ce se petrece intre noi, eu prefer sa ma duc singura la un film. 

Traiesti liber in relatie?

Din fericire se vorbeste destul de des in ultima perioada despre Libertatea in relatie, fie ea de cuplu sau de prietenie.

Adeseori, insa observ ca, Libertatea in relatie este descrisa mai mult din context sexual, si prea putin din context psihic, emotional, sufletesc, social.

Foarte posibil daca auzi libertate in relatii, automat sa te gandesti la relatii poligame, schimb de parteneri sexuali etc.

Pe cand libertatea in relatie, pana la libertaea sexuala inseamna si  muult muult altceva.

Pentru unii dintre noi, alaturarea termenilor de libertate cu relatie este chiar utopica.

Daca ascultam cateva bancuri populare despre casatorie si relatia de cuplu, sau daca ne uitam la realitatea multor familii traditionale din Romania, s-ar putea sa intelegem si de ce alaturarea acestor doua concepte ni se pare complet  nepotrivita.

Cat de liberi ne dam voie/avem voie sa fim in relatia de cuplu?

Cat de liberi suntem noi in relatia cu partenerul nostru?

Cred ca inainte sa cautam raspunsul la aceasta intrebare, mi se pare mult mai potrivit sa ne intrebam intai, cat de liber/a in simtire, gandire si ulterior in  exprimare, ma aflu in relatia cu mine insami?

Primele si cele mai inalte piedici, ni le punem singuri. Iar capcana este ca nici nu suntem constienti ca facem asta.

” Ah, cum pot sa gandesc asta? ce fel de om sunt?”…” fir-ar sa fie, nu am reactionat cum trebuia”….nu trebuia sa ii spun asta, acum ce o sa creada despre mine?”….

Daca am fi mai prezenti in viata noastra, am deveni mai constienti de dialogul interior ce se desfasoara in mintea noastra, cat e ziua de lunga. Iar asta ne-ar da sansa sa descoperim mare parte din propria lipsa de libertate la care ne supunem.

Insa cum stau lucrurile cand vine vorba de a fi liber in fata partenerului?

Cat de intima este relatia dintre voi doi, din punct de vedere sufletesc?

Cat din activitatea din spatiul tau intern impartasesti cu partenerul?

Cat de usor iti expui fricile, si cata incredere exista intre voi astfel incat sa va afisati cu adevarat vulnerabili?

Cat de in siguranta te simti in relatie, astfel incat in momentele de tristete sau de furie sa iti dai voie sa exprimi cu adevarat ce simti fara a considera ca este necesar sa iti reprimi sentimentele ca sa nu se supere partenerul?

Cat de des, va priviti adanc in ochi si va povestiti ce se petrece in interiorul fiecaruia?

Cand v-ati intrebat ultima data unul pe celalalt ” cat de fericit/a esti/mai esti in relatia aceasta? ce ti-ai dori sa schimbam astfel incat sa fim mai impliniti si fericiti impreuna?”

Cati dintre noi le spunem adevarul partenerilor nostri despre gandurile si emotiile noastre?

Intimitatea nu se refera la sex. Ca sa faci dragoste, da implica intimitate. Sexul nu neaparat.

Intimitatea se refera la apropierea si deschiderea sufleteasca, mentala si emotionala a partenerilor din relatia de cuplu.

Pai uneori suntem mai intimi cu colegii de serviciu si cu prietenii, care ne stiu mai bine adevarul interior decat partenerul din relatia de cuplu. Si atunci de ce ne intrebam de ce relatia de cuplu nu ne implineste suficient?

Libertatea din relatia de cuplu se refera si la curajul de a te arata asa cum esti cu adevarat. Fara prea multe masti. Inseamna sa ai curajul sa iti dezgolesti sufletul si nu doar trupul in patul conjugal.

Libertatea in relatia de cuplu se refera la a-ti exprima dorintele si nevoile in mod deschis si asumat, fara intentia constienta de a-ti rani partenerul. Desi este foarte posibi ca el/ea sa sufere in urma unei dorinte de ale tale care nu coincide cu a lui/ei. Si atunci, ce se intampla in spatiul tau interior? Cat de mult si cat de deschis iti vei mai exprima dorintele pe viitor?

Cum te simti atunci cand dorintele voastre vin in conflict? Cata libertate iti acorzi in a exprima ceea ce gandesti si simti in aceasta situatie?

Daca apare teama de a pierde relatia, exista acele momente de conexiune intre voi in care sa te simti atat de liber si de in siguranta in relatia de cuplu incat sa ii poti marturisi deschis partenerului ca ” astazi am simtit o mare teama ca o sa te pierd. Stiu ca sunt sentimentele mele si mi le asum. Nu vreau sa ma salvezi tu de ceea ce simt. Vreau doar sa stii insa ca am simtit aceasta teama.”

Tot libertate in relatie se numeste si atunci cand partenerul se simte trist. Si cand tu te simti responsabil de starea lui/ei si simti sa il/o scoti de acolo, se numeste ca ii invadezi intimitatea. Pentru ca este foarte posibil sa fie o stare din care sa vrea sa iasa singur/a. Sau sa vrea sa o traiasca, dar pentru ca simte inconstient presiunea din partea ta, sa inceapa sa mimeze starea de bine, de bucurie doar ca sa fie lasat/a in pace. Si pe viitor sa inceapa sa reprime ceea ce simte cu adevarat. Adica sa inceapa sa te minta.

Rapunsurile la aceste intrebari iti pot oferi o idee destul de clara despre cat de liber/a esti in relatia cu partenerul.

Daca numai gandul ca ar trebui sa vorbesti cu partenerul despre ce simti , te-a speriat, atunci cu siguranta ca nu iti doresti sa impartasesti prea multe.

Daca incerci sa fii foarte atent/a in a exprima ceea ce simti sau gandesti in cadrul cuplului pentru a nu deranja sau supara, ca si cum ” a-i merge pe oua”, inclusiv asta iti vorbeste despre cat de liber existi si te manifesti in relatia ta de cuplu.

Iar toate acestea au radacina in libertatea pe care o ai in relatia cu tine.

Daca partenerul tau este abuziv si iti este teama sa iti exprimi parerile, emotiile, gandurile, dorintele si nevoile, atunci intrebarea pe care este nevoie sa ti-o adresezi este ” ca cauti in aceasta relatie? cat de liber/a si increzatoare esti in propria persoana, cata stima si iubire de sine ai in acest moment in relatia cu tine, cata valoare de sine iti acorzi tie ca persoana, astfel incat sa fii parte dintr-o relatie in care nu ti se permite sa existi si sa te manifesti liber?”

O foarte buna informatie iti poate aduce inclusiv felul in care te-ai simtit in timp ce ai citit articolul..ti s-a strans stomacul la intrebarile de mai sus? Sau poate au produs critica si defensiva in interiorul tau? Atunci inseamna ca am atins niste „butoane sensibile”, asupra carora te invit cu bunavointa sa meditezi.

Simte-te liber sa imi trimiti mesaj despre libertatea din relatia cu tine insuti si din relatiile cu cei din jurul tau J

Straluceste din interior!

Adevar sau minciuna?

Adevarul este ca ne doare si ne suparam pe oamenii care ne arata sau ne spun unele adevaruri in fata.

Ii consideram enervanti si ei sunt de-a dreptul incomozi. E greu de trait cu ei. Mai ales atunci cand tu inca preferi minciuna frumoasa si mangaiatul aiurea al egoului.

Am avut si din fericire inca am oameni din astia incomozi in viata mea,si Dumnezeu imi este martor ca m-am nascut si antrenat sa fiu incomoda pentru unii. Mai ales pentru cei din familie.

Cand ne apasa unde ne doare,reactionam. In general devenim defensivi si ii atacam inapoi. Ii jignim. Ii criticam. Le aratam degetul si greselile. Ca sa ii doara si pe ei cum ne doare si pe noi. Este reactie de aparare. Si cam asa stricam si relatiile din jurul nostru.

Bine ar fi,dupa ce trece durerea cand ni se pune adevarul in fata,sa ne luam timp si sa digeram ce tocmai am aflat despre noi sau reactiile noastre.

Sa ne traim starile si emotiile.

Si apoi, daca putem,sa ne cerem iertare de la cei care au avut curajul si puterea sa ne spuna un adevar. Pentru ca avem sansa sa evoluam si sa traim mai bine cu noul adevar.

Si asa avem sansa sa cream relatii autentice in viata noastra. Departe de cele in care ne spunem doar ce misto si destepti suntem,ce fain ne imbracam si ce oameni cool suntem.