Povestea unei Flori de Lotus

 Frica de a spune sau face ceva gresit, furia nedreptatii si a neputintei, rușinea ca sunt defecta si imperfecta, rusinea ca ceea ce mi s.a intamplat si istoria mea ma definesc ca valoare umana, iscusinta de a fabrica măști care sa ma ascundă bine si mai apoi agilitatea de a trăi in paralel doua vieti, una exterioara si una interioara, toate acestea mi.au fost umbră si m.au urmat cu o fidelitate usturatoare la fiecare pas timp de ani de zile. In fiecare anotimp si in fiecare loc unde mergeam.
Cu cat eram eu mai mica, cu atat erau ele mai mari. Si cu cat ma simțeam eu mai mica desi eram deja adult, cu atat ele prindeau mai multa putere.
Am fugit de ele. Era oricum unica varianta care ma ajuta sa respir. Traiam doar dupa o mască, acolo unde aveam grija sa nu se vorbeasca despre nefericire, acolo unde orice strambatura de gură ma speria si risca sa imi dărâme castelele de nisip. Orice gest de incertitudine, ma arunca in intrebari despre ce am gresit, imi zdruncina linistea interioara si asa atat de fragila. Mergeam ca pe coji de oua prin viata si prin relatiile mele. Deși radeam tare si vorbeam mult, munceam productiv si eram responsabila.Desi castigam bine si miroseam a parfumuri scumpe. Desi eram de „succes” dupa hartile acestea nemiloase si false ale societatii noastre. Dar vigilenta imi era principalul companion. Caci ea ma ajuta sa imi mentin iluzia ca e totul in regula cu mine. Ca n-am nimic. Si ca daca doare ceva, voi face tot ce este nevoie sa nu mai doara. Alcool, shopping, sex, filme, munca, sala si mult sport, in principal sa trag de mine si sa fug.

Pana in ziua cand sa fug n.a mai tinut. Pana am cazut brusc si fara sa am idee ce mi se intampla. Ma uitam cum mi se dărâmă viata, cu rasuflarea inghetata pe buze, ma observam  cum am amortit si nu stiam unde a dispărut wonderwoman pe care o creasem.

Viata mi.a daramat in 2 ani de zile, castele de nisip la care eu muncisem vreo 30 de ani..
A fost nemiloasa. Si dura. M.a condus intr.un loc minunat de frumos, mi.a pus pe masa tot ce i.am cerut dupa care m.a privit adânc in ochi si mi.a zis „hai sa iti arat cum tot din ceea ce crezi ca iti doresti, tot din ceea ce crezi ca ai sau mare parte din ce esti, dispare”.

Si mi le.a dărâmat rând pe rând.

Stima de sine, puterea interioara, demnitatea, integritatea, bucuria, increderea in mine si in altii, sinceritatea. Sufletul. M.a lăsat pustiita, zăcând in pat, cu privirea goala de viata si de sens. Si am stat acolo cateva luni bune. Noroc ca aveam un copil ce trebuia hrănit. Un copil care avea faclii de speranta si de iubire in privire si care imi aducea aminte de viață.

Acolo, ca in poza de mai sus, in noroiul durerii sufletesti, am descoperit Floarea de Lotus. Nu stiam ca asta fabricam. Am aflat ulterior ca invatam sa alchimizez.

Acolo, durerea ma amortise. Imi inchisese gura. Si ce bine! Caci tăcerea m.a fortat sa ma uit la monstrul din viata mea interioara. La tot ce adunasem si inghitisem in mine in atatia ani. La tot ce am crezut ca nu m-a afectat si am depasit. Toate imi erau acolo, impietrite ca cimentul. Toate amintirile si fiecare aducea cu ea valuri imense de emotii. Ar fi fost coplesitor sa le simt ca si copil. De aia le impietrim si odata cu ele ne impietrim si inima, si cu ea si iubirea.

Acolo, am decis ca eu voi invinge. Cu orice pret! Voi trece prin tot ce e de trecut, prin foc si para dar voi castiga. Nu contează cat voi sangera, daca ies invingatoare.

Acolo, in noroiul durerii sufletesti am inteles puterea celui care poate sta in tacere langa tine, in durerea ta.

A celui care știe cat doare si care nu simte nevoia sa spuna”o sa fie bine”, „cheer up”, a celui care iti poate privi lacrimile si ti le poate sterge cu blândețe de pe obraz, zambindu-ti si atat. A celui care desi se cutremura cand iti aude suferința si iti vede puterea de a o depasi, poate sa stea cu tine in emotia si energia create acolo.
Asa am inteles si am transformat durerea mea in puterea mea. Si am invatat ca in durerea altora  se afla si puterea lor.

Data viitoare cand pe cineva drag il doare si are nevoie de tine, poate vei mai zăbovi cateva secunde inainte sa declari ca „totul va fi bine, ai sa vezi”.. Sau inainte sa vorbești doar pentru ca tacerea langa el, in durere e inconfortabila. Caci disconfortul tau din acele momente iti aduce informații despre propria ta durere. Sau sa faci o gluma. Sau sa il judeci, sau sa ii dai sfaturi.
Poate data viitoare, vei putea sa respiri adânc, sa il privesti in ochi cu blandete, poate sa ii pui o mana pe umăr sau unde ti se pare potrivit, si sa ii spui doar „Sunt aici, cu tine.”  Si sa ramai acolo, cat are nevoie. Si cat poti si tu, fara sa simți ca te sacrifici.

Poti sa fii acolo, prezent si sa ii spui ca il iubesti, ca il sustii si ca iti pasa. Ca stii ca ii este greu.  Ca este in siguranta acolo, cu tine, in acel moment. Spune-i cand simti ca tu crezi in el si ca desi tu nu ii poti lua durerea sau greutatea cu mana, puteti trece mai usor amandoi prin acel moment. Aminteste-i ca nu mai este singur cu durerea lui. Ca acum esti si tu acolo. Si ofera-i spatiu sa vorbeasca despre ce il doare, lasa-l sa planga nu te grabi sa intervii.

Jung spunea ca „prin crapaturile sufletului patrunde lumina Constientei”. Un om intelept sau ceea ce numim noi cu experienta de viata, este cu siguranta un om al carui suflet a fost cel putin o data in viata, spart in mii de bucati. Dar viata te invata sa devii umil, sa te asezi in genunchi si sa ai rabdarea sa lipesti cioburile propriului suflet. Si apoi te rasplateste pe masura. Caci in timp ce devii maestrul sufletului tau, observi creatia ta care nu este altceva decat Viata Ta. Iti place ce traiesti? E munca si meritul tau, si ma inclin. Nu iti place ce traiesti? Tot de bine e, caci te asezi iar in genunchi si te uiti la cioburi sa observi ce mai ai de lipit.

Si doar  asa, devenim mai blânzi si mai buni cu noi si cu cei de langa noi si înțelegem ca in spatele agresivității, al furiei si al rautatii umane este de fapt multa , multa durere. Si invatam ca reactia omului respectiv asupra noastra, nu are legătură cu noi. Ci cu el si cu durerea din el.

Ma felicit, ca nu am dat voie dezamagirilor, esecurilor, luptelor pierdute si a suferintei ce izvoraste din ele, sa ma transforme intr-un om meschin, fara scrupule care calca sufletele altora in picioare. Ma felicit caci mi-am alchimizat durerea sufleteasca in putere interioara si asta mi-a inmuiat sufletul si m-a adus pe calea iubirii. Ca am invatat cum sa produc emotia iubirii in inima mea si sa o daruiesc si altora. Doar celor care si-o doresc si nicicum celor care prin propria insensibilitate si lipsa de apreciere ,mi-ar calca sufletul in picioare. Doar celor care se descalta cand intra in inima mea si care imi ating interiorul cu blandetea cu care mangai o floare. Doar celor care imi cer sa ii ajut sa isi alchimizeze propria durere.