Cand faci orice pentru iubire, nu mai e iubire

Buna din nou drag cititor, cu dor si bucurie.

Este adevarat ca nu am mai reusit sa scriu de un timp destul de indelungat, un articol. S-a intamplat asta pentru ca inafara faptului ca mi s-a aglomerat programul de lucru, in plus, am intrat in zone mult mai adanci si mai profunde ale propriului proces de vindecare si descoperire, de acceptare si creare. Pentru ca nu pot sa aduc lumina celorlalti, cat timp nu merg inainte sa fac lumina in propriul meu intuneric, in propriile mele dependente, frici, dezamagiri si dureri. 

Despre asta vreau sa iti scriu astazi, despre tendinta noastra inconstienta de a MUNCI pentru IUBIREA celorlalti. 

Vreau sa te ajut sa descoperi cum, fara sa fii constient de asta, aluneci pe panta responsabilitatii emotionale pentru cei de langa tine..acesta este un tipar inconstient la care eu personal lucrez de mult timp…

Te invit sa citesti lista de afirmatii de mai jos, afirmatii pe care este foarte posibil sa nu le gandesti rational, ci sunt mai degraba tendinte inconstiente, in care simti efectiv ca trebuie sa fii sau sa faci. Aminteste-ti de situatii din viata ta, daca ai crescut cu parinti abuzivi, dependenti de alcool sau substante, dependenti si co-dependenti emotional, daca ai fost responsabilizat cu cresterea fratilor mai mici, daca fericirea unuia dintre parinti sau a amandurora a atarnat pe umerii tai, daca ai fost responsabil cu gestionarea situatiilor de conflict din familie, atunci cu siguranta ai preluat rolul salvatorului. Rolul celui care pentru a se simti in siguranta, are o mare nevoie de control si de a-i ajuta pe ceilalti pentru a se simti valoros si iubit. Salvatorul este cel care mereu simte nevoia sa compenseze un mare gol interior prin multa munca, prin a fi foarte empatic cu problemele altora. Este cel care nu stie sa traiasca si sa se simta valoros si important, decat prin renuntarea la sine.

Asadar,

  1. Simt ca daca nu ajut, nu voi fi vazut, apreciat si iubit de ceilalti.
  2. Ajutand imi pot demonstra valoarea de sine.
  3. Ii pot schimba pe ceilalti, daca incerc din greu sa ii ajut, sa le arat ca se poate.
  4. Ajut oamenii atat de mult, pentru ca ii iubesc foarte mult. 
  5. Au nevoie de mine.

Acum, trage aer in piept si pentru fiecare afirmatie de mai sus, inlocuieste cu urmatoareleȘ

  1. Nu trebuie sa fac nimic special pentru a fi iubit.
  2. Sunt valoros si demn de iubire. Nu trebuie sa imi dovedesc valoarea. Ea exista pur si simplu.
  3. Nu ii pot salva pe altii prin sacrificiul de sine. 
  4. Imi pot arata iubirea printr-o varietate de moduri. Nu trebuie sa fac mereu ceva pentru altii, pentru a le demonstra ca ii iubesc.
  5. Am dreptul sa ma pun pe mine pe primul loc. Pot sa spun NU, chiar si atunci cand oamenii au nevoie de mine.

Salvatorii cred cu toata fiinta lor, in cele mai adanci foruri interioare ca vor putea fi iubiti sau sunt iubiti doar prin prisma a ceea ce fac pentru cei din jur si nu pentru persoana care sunt ei pur si simplu. Conceptul de a aduce bucurie celorlalti doar prin simpla lor prezenta, prin simplul fapt ca exista si atat, este greu de digerat si de acceptat. Pentru ca iubirea si acceptarea parintilor, le-a fost data doar daca corespundeau, doar daca faceau ceva anume, iar ulterior erau rasplatiti prin mangaieri, priviri calde, gesturi de iubire si atentie. Gesturi care ulterior le erau retrase la prima greseala sau fapta neconforma. 

Salvatori sunt acei oamenii care sunt acolo pentru ceilalti mereu. In general se simt foarte obositi, stresati si ultra responsabilizati. Chiar daca uneori acest stress si ultra responsabilizare nu sunt obligatorii din exterior, salvatorul simte ca nu poate trai daca nu se incarca cu ele. 

Au dificultati in a seta granite sanatoase, pentru ca nu stiu ce sunt acestea, tocmai datorita faptului ca au nevoie de ceilalti pentru a-si masura valoarea interna, se pot simti importanti doar in raport cu cei din exterior si cu ceea ce fac pentru ceilalti. Setarea de granite desi i-ar ajuta foarte mult in a-si prioritiza viata si propria persoana, i-ar limita in a-si mai simti rostul intern. 

Sunt absolut convinsi ca daca incearca din greu, ii pot schimba pe cei din jur, motiv pentru care se sacrifica pe sine in relatii toxice de familie, de cuplu, de prietenie din care ies foarte greu datorita sentimentului de vinovatie in care considera ca il abandoneaza pe celalalt, dar uita complet ca de fapt s-au abandonat pe ei insisi de la bun inceput. Sunt atat de concentrati pe salvarea si schimbarea celuilalt, incat nu constientizeaza ca ei nu exista pentru ei insisi. Pe partea cealalta, acesta este modul inconstient prin care isi asigura un loc in viata celuilalt, prin care isi ofera siguranta si securitate emotionala. „Are nevoie de mine, deci nu ma va parasi”, este o parte din dialogul lor interior. 

Asa am trait eu. Fara macar sa fiu constienta de asta. Am inceput sa constientizez doar cand am observat ca daca ma asez sa ma odihnesc incep sa ma simt anxioasa, agitata si nelinistita. Am observat in toata fiinta sentimentul de vinovatie cand trebuia sa refuz pe cineva care imi cerea ajutorul pe care l-as fi putut da. Am observat asta cand mi-am aglomerat agenda doar pentru ca stiam ca pot da, uitand aproape complet ca si eu exist si am nevoi de implinit. Am observat asta dupa ce ani la rand am trait in relatii de codependenta, in care existam ca sa il vad, sa il confortez, sa il iubesc pe celalalt, sa il ajut si sa fiu acolo cand va avea nevoie. Fara a lua efectiv in calcul ca si eu am dreptul sa exist si sa primesc. Ma lasam intr-un con de umbra asa cum eram atat de obisnuita sa traiesc, pentru ca am crescut implinid nevoile celorllati si fara sa fiu invatata ca eu sunt o persoana care are nevoi si dorinte si care merita sa si le implineasca. Nu mi se transmisese niciodata, direct sau indirect ca si eu contez. Contau cei din exterior, iar cat timp ma ocupam de ei, eu ma puteam simti in control si linistita. Asa invatasem sa imi securizez spatiul interior. 

Toata fiinta mea imi spunea ca trebuie sa fac ceva pentru cealalta persoana, pentru ca altfel nu voi mai fi iubita sau si mai grav voi fi parasita. Ceva insemnand de la a ma asigura ca celalalt se simte bine in preajma mea, cumva era responsabilitatea mea sa il fac sa se simta bine, glumind si facand atmosfera, cautand mereu subiecte de conversatie, implinindu-i nevoi, punandu-i intrebari si dandu-i atentie, iertandu-i mereu si foarte usor modurile prin care ma ignora sau ma ranea. Transmitandu-i pe toate canalele, inconstient desigur ( noi functionam 95% inconstient si nici nu stim asta :), ca nu contez, ca este ok oricum m-ar trata, ca sunt acolo pentru el, ca eu sunt evoluata spiritual si emotional si iert usor. Principii pe care salvatorii le traiesc cu toata fiinta lor in relatiile romantice, in relatiile de familie sau la munca.

Este ca si cum ei cred ca s-au nascut PENTRU ceilalti, fara sa stie ca fac asta ca sa supravietuiasca emotional si pentru ca nu au o identitate proprie si au nevoie sa se agate de cei pe care ii salveaza pentru a-si alimenta sentimentul intern de valoare.

Este o diferenta enorma intre a oferi pentru ca asa simt sa fac si intre a oferi pentru ca altfel simt ca nu voi fi iubita, vazuta, acceptata, valorizata. Prima varianta vine din bogatie interioara, dintr-o oarecare independenta emotionala in care am invatat ca pot sa traiesc si fara sa ma agat de un CINEVA extern iar a doua varianta vine din sacrificiul intern, din dependenta emotionala, pe care celalalt o simte, fara sa fie neaparat constient daca niciunul dintre parteneri nu au  cunoastere emotionala si personala. Dar pur si simplu simte ca de la un punct incolo ii vine sa te abuzeze, sa te umileasca, sa iti incalce granitele. Pentru ca fara sa iti dai seama, neavand tu o identitate proprie, neavand granite personale, nestiindu-ti nevoile, valoarea intrinseca, ii vei transmite celuilalt ca este ok sa faca ce vrea in cadrul relatiei. 

Partea enorma de munca a fost cu aceasta fraza pe care in prima faza mi-am scris-o si am pus-o in locuri cat mai vizibile, doar ca sa ma obisnuiesc cu ea la nivel cognitiv, pentru ca nici macar mintea mea nu o putea accepta, daramite sufletul meu: ” Sunt demna de iubire, merit sa fiu iubita doar pentru ca exist! prezenta mea poate aduce bucurie celorlalti doar prin simplul fapt ca exist.” 

Am trecut prin atatea stari, de la panica la furie, de la tristete iar la furie si la durere cand am inceput sa integrez aceasta fraza si am inteles cati ani am trait fara sa am habar ca exist, fara sa ma iau in calcul la modul profund, fara sa stiu ca da, asa este, pot fi iubita exact asa cum sunt, fara sa fac ceva pentru asta, fara sa muncesc din greu pentru a-mi demonstra valoarea si dreptul la iubire.

Am inceput sa simt si sa integrez cu multa munca interioara, cu multe lacrimi varsate, acest adevar. Am curatat inima si i-am facut loc. Am inteles ca voi fi in continuare iubita de anumite persoane si daca nu sunt fiica perfecta, iubita si femeia perfecta, prietena perfecta, colega perfecta, mama perfecta. Am invatat ca este ok sa am nevoie de ajutor si sa il cer, sa nu ma mai simt rusinata si vinovata ca nu reusesc sa fac totul singura, totul cat mai perfect. Am invatat ca este ok sa ma opresc si sa iau pauze fara sa mai numesc asta cum ca „stau degeaba si nu fac nimic”, si intelegand ca de fapt fac, adica imi odihnesc corpul, mintea si sufletul, investesc in linistea mea si deci in propria existenta. 

Am observat ca de cand am decis sa exist pentru mine insami, sa fac o prioritate din mine insami, sa investesc si sa ma „salvez” pe mine insami, sa ma vad, sa imi simt cu adevarat corpul, sa imi aud cu adevarat respiratia, gandurile, nevoile si dorintele, nimeni dar absolut nimeni din jurul meu nu a murit fara ajutorul meu. Unii au disparut si este minunat ca s-a facut aceasta selectie. E ca atunci cand faci curat in dulap, renunti la ce nu ti se mai  potriveste ca stil, la ce nu mai simti sa porti, iar de multe ori asta se aplica si oamenilor din viata noastra. Si este atat de normal si de firesc sa se intample asa. 

Desigur ca mai alunec in acest tipar, avand in vedere ca am functionat asa de cand ma stiu pe acest pamant. Dar devin constienta pentru ca am refacut legatura cu mine, cu corpul meu si atunci primesc semnalele care ma trezesc din acest tipar toxic cand incep sa ma simt neplacut, cand ma doare ceva interior fie ca este emotie sau durere fizica. 

Atunci respir, imi iau timp si spatiu doar cu mine, imi pun mana pe piept in zona inimii si imi dau seama ca vechile tipare inconstiente au preluat iar controlul. Vechile voci vin sa ma sperie ca voi pierde oameni daca nu ma sacrific pentru ei, ca trebuie sa fac pe Pinochio ca ei sa se simta bine. Si ce fac este ca imi linistesc aceste voci interioare , aceste emotii de teama si anxietate, aceste frici de abandon. Le reamintesc ca acum am o identitate proprie, ca voi trai la fel de bine daca acesti oameni vor disparea din viata mea, ca stiu sa traiesc cu mine si cu durerea aferenta unei pierderi, ca nu mai am nevoie sa ma agat si sa demonstrerz ca merit, ca nu pot face pe nimeni sa ma iubeasca si ca nu este ok sa fac asta, ca tot ce am de facut este sa fiu libera in manifestare si autentica si cine simte sa ramana o va face oricum cat este potrivit. Si ca cine simte sa plece este atat de in regula sa o faca. Si ca si eu am dreptul sa stau undeva si langa cineva cat timp simt sa o fac si sa nu ma simt vinovata pentru ceea ce va simti celalalt daca eu decid sa plec. 

Nu e usor! Uneori poate fi infernal de greu. Dar e asa pentru cateva momente sau zile. Respir si imi amintesc constient ca e firesc sa doara uneori si incepe sa doara mai putin. Si ma tin de mine si de viata mea. Ma tratez si ma comport cu mine ca cea mai valoroasa persoana din viata mea. Si cand nu imi iese, plang si ma refac. Imi cer iertare si merg mai departe. 

Aminteste-ti ca EXISTI si asta este suficient pentru a fi IUBIT. Fara sa muncesti din greu pentru atentia, iubirea, acceptarea si prezenta cuiva in viata ta. 

Cand in relatii vorbim despre vreme, dar evitam sa vorbim despre probleme

„M-am trezit, mi-am luat cafeaua aburinda si frumos mirositoare si m-am indreptat, ca in fiecare dimineata spre terasa. Imi amintesc de parca se intampla ieri.

Am deschis usa mare si culisanta a balconului si am pasit pe terasa. M-a izbit aerul rece si proaspat al diminetii. O minune! In fata mea se intindea lacul socant de frumos si de linistit. In natura totul era la locul lui, in viata mea nu. Afara era o zi insorita, culoarea apei era de un verde-albastrui. Pe lac, ferryboat-urile, pe care iubesc sa le privesc zilnic, isi faceau obisnuitele rute intre cele doua maluri indepartate ale lacului.

In brazii inalti si verzi din gradina unde dadea terasa, se auzeau cantand vesel vreo 3 randunici. Soarele imi incalzea fata iar mirosul cafelei ma chema catre el. Imi beau prima gura de cafea, aud ciripiturile pasarilor, vad si iubesc lacul, brazii si soarele. 

Ma uit pentru a nu stiu cata oara la casele extrem de curate si ingrijite, modern construite, cu geamuri mari si spatii verzi perfect amenajate, ce se intind in fata mea, si simt cum binecunoscutul sentiment de anxietate si nesiguranta incepe sa isi faca tot mai mult aparitia. Il cunosc, traiesc cu el de cateva luni bune. Ma intreb „Doamne, oare de ce ma simt goala pe interior si nefericita? Uite ce miracol ma inconjoara!” In mintea mea se perinda rationamente despre tot ceea ce am si el imi ofera, despre copilul minunat si sanatos care inca doarme, despre oportunitati, despre provocarile vietii..nimic nu pare suficient, astfel incat sentimentul asta sa dispara. Efectiv, nu reusesc sa inteleg de ce ma simt asa cum ma simt. Adica nesigura si nefericita. 

In timp ce in mintea mea, gandurile se lupta ca sa castige razboiul, emotiile din corp persista, iar starea mea este de teama si de nemultumire. 

Aud usa de la terasa deschizandu-se si il vad intrand, pe tatal copilului meu. Inca nu stiu daca mai reprezinta si altceva pentru mine. Odata, imi fusese si iubit..

Observ cum inima imi bate mai tare..o fi de la cafea, imi spun, desi o voce muta mi-ar spune ca ma mint singura. Nu ii fac fata inca, asa ca prefer, inca, sa cred ca e de la cafea..

Vine spre mine, ne pupam automat de buna dimineata. Se aseaza pe canapea, ca de obicei in lumea lui, iar eu simt sa raman in picioare langa balustrada terasei. Tot ca de obicei. Ma intreaba cu un ton rece si absent, cum am dormit, iar eu ii raspund ca si cum as bifa raspunsul pe o foaie de examen-grila, ca bine. Imi raspunde la fel. Distanta dintre sufletele noastre este mai mare decat distanta dintre cele doua maluri diferite ale lacului. O realizez din nou in acest moment si ma trece un fior rece pe spinare si in suflet. Ma incearca cateva lacrimi in ochi, dar le inghit in sec, asa cum o tot fac incepand de la ultima noastra discutie in care am inteles, ca el nu are timp de mofturile mele femeiesti si ca presiunea de la birou ii este suficienta. M-a ajutat sa cred despre mine ca sunt exagerat de sensibila si ca nevoile si dorintele mele de afectiune si intimitate, nu isi au locul in lumea serioasa din care el face parte. Am inceput sa il cred si ca sa nu il pierd, am acceptat tacit sa imi inghit lacrimile si sa ma pierd incet, zilnic, pe mine.

Incepem sa vorbim despre vreme. Este weekend, este soare, am putea face o mini-excursie. Sunt de acord si zambesc usor la ideea de timp de calitate petrecut impreuna. „Poate ca mai avem o sansa”, imi spun in gand, iar asta ma readuce usor la viata..dar aud ca maine are o intalnire importanta la birou, astfel ca va trebui sa fim inapoi cel tarziu la ora 17.  N-ar fi nicio problema asta, daca m-as putea aseza pe canapea langa el, daca ne-am putea uita unul in ochii si sufletul celuilalt si ne-am spune ce ne doare, ce ne oboseste sufletele si cand am ajuns doi straini. Dar exista prea multa nesiguranta si prea multe masti intre noi, ca sa putem face asta, asa ca vorbim despre vreme. 

Cumva, speram tacit amandoi sa se trezeasca copilul, sa ne putem intra in rolurile de parinti si sa ne focusam pe copil, ca sa putem evita stanjeneala si tacerea incarcata de urletele mute dintre noi. Ma doare ca tacem desi stiu ca daca am vorbi, ne-ar trebui zile si nopti intregi ca sa ne spunem ceea ce nu ne spunem de luni de zile..

Am avut curajul normal de a-mi striga nefericirea, frustrarile, dorintele si nevoile dar ele s-au lovit de fiecare data de un zid rece, impenetrabil, al omului de afaceri, ocupat si important care uitase ca acasa ar fi bine sa fie om si barbat, si nu sef.  Iubitul meu se evaporase din motive pe care acum le inteleg clar si limpede ca apa de izvor. Acum traiam cu omul de afaceri care in weekend, era si tatal copilului meu.

Imi traiam nefericirea unei pasari in colivie. Nefericire care nu avea voie sa existe. Trebuia sa disimulam fericirea ce se potrivea imaginii create in exterior. Chestiune care ma innebunea si ma facea si mai nefericita. Dar noi vorbeam despre vreme.

Slava Domnului ca s-a trezit copilul, si salvati amandoi am putut rupe tensiunea, macar si pentru moment. Ne-am facut separat activitatile de duminica, am fost si in mini excursie ca o familie aranjata. Am mers cu limuzina pe care la fiecare tentativa de discutie, imi reprosa ca o cumparase pentru mine ca sa fiu fericita. De fiecare data cand incercam sa pun cartile pe fata, aflam despre mine ca sunt agresiva si complet nerecunoscatoare. Am inteles in timp, ca in casa asta nu punem cartile pe fata pentru ca este prea dureros si rusinos. In casa asta nu discutam despre ranile si traumele din copilarie, decat daca le putem folosi ca scuze pentru comportamentele disfunctionale. Aici nu dicutam despre greseli, decat daca erau facute de mine, pentru ca invers, contraveneau imaginii perfecte pe care el o avea despre sine. Daca vreau sa fac parte din aici, aveam sa decid daca raman cu masca pe fata si joc un rol bine stabilit. Ceea ce am si facut. 

Fondul relatiei nu putea sustine discutiile grele care ar fi trebuit sa fie purtate pentru a reduce distanta dintre noi. 

Fusesem respinsa in fiinta mea de prea multe ori, trasesem singura la caruta de prea mult timp, astfel ca amortisem in nefericire. Dar amorteala are si partea ei buna, si anume ca nu mai simti durerea atat de tare.

Ma uitam pe geam, in timp ce copilul adormise in scaunul masinii conduse de el, si ma intrebam obosita si absenta, unde sunt eu,  cea de demult, vie si ambitioasa, zambitoare sau furioasa? Si ce s-a intamplat intre timp, de devenisem plată si nemiscată precum apa unui lac stătut?  

Acum stiu. Simteam ca nu contez pentru el. Nu existam decat daca acceptam sa ma manifest in rolul dorit de el. Durerea mea, nemultumirile, discutiile, lacrimile, greutatile nu aveau voie sa existe. Sau daca existau, pe el nu il interesau si trebuia sa ma descurc cum stiu cu ele. Pentru ca el nu avea timp nici de ele si nici de mine. Pe langa asta, ma judecam singura pentru ca aveam tot ce imi doream, ma plimbam cu fetita mea, faceam ce vroiam, dar eram singura. Atunci am inteles de ce banii si cadourile trimise de parintii plecati in strainatate, nu vor cumpara sau echivala vreodata lipsa lor fizica si emotionala din relatia cu copiii lor, sau abandonul sufletesc trait de acestia din urma..Pentru ca sufletul nu poate fi cumparat si pentru ca iubirea si intimitatea nu se creaza daca relatia nu exista. 

Cunosc atat de multe familii si cupluri care traiesc in aceleasi case, dar in care, distanta sufleteasca dintre parteneri nu mai poate fi recuperata. Unii isi dau jos mastile, ies din amorteala si pleaca. Altii disimuleaza in fata lor si a celorllati o viata intreaga si ajung sa duca existente paralele. Ca la o piesa de teatru. O viata in fata partenerului si a familiei si o alta in mintea si sufletul lor.

Am ajuns acasa la 17.30, pentru intalnirea importanta de maine de la birou.  Ma obisnuisem ca eu si copilul sa fim pe locul 2. Ma obisnuisem, dar nu acceptasem!  Timpul s-a scurs rapid printre activitatile casnice iar afara s-a inserat. Copilutul dormea deja in pat in camera sa, iar realitatea rece din relatia de cuplu reaparea.

Eram asezati pe terasa ca sa ne odihnim corpurile. Sufletele s-ar fi odihnit si ele. Dar niciunul nu avea curajul sa deschida gura sau vreun subiect sensibil. El statea cu ochii inchisi. Eu ma uitam la el si nu imi puteam opri intrebarea repetitiva din cap: ” Doamne, oare e normal sa nu avem ce sa ne spunem de atata timp?” Durerea si neimplinirea din relatie ma amortisera atat de tare, incat nu mai puteam distinge normalul de anormal. La urma urmei, normal pentru cine?

Imi amintesc atat de clar, senzatia de separare, de singuratate, de nesiguranta, de tristete, de mutenie din cauza nefericirii. Renuntasem sa mai strig. Iar orice om ar trebui sa stie, ca atunci cand o femeie renunta sa mai lupte, sa mai discute, sa se mai certe, atunci femeia a plecat deja din relatie. Poate fizic este inca acolo, nu se stie pentru cat timp, dar emotional si psihic, relatia s-a incheiat pentru ea.

Eu traiam in capul meu in gandurile mele si el nu mai stia nimic despre ele sau despre mine. El traia in capul lui, cu gandurile lui, cu durerile lui, despre care eu nu mai stiam nimic. Iar impreuna traiam in aceeasi casa, mancam la aceeasi masa, dormeam in acelasi pat, eram parintii aceluiasi copil. Dar eram doi straini. 

Afara se innoptase, iar el a plecat la culcare intre timp. Ne-am pupat automat de noapte buna. Eu am mai ramas pe terasa, sa ma uit la stele si sa ma gandesc ce sa fac cu propria nefericire. Mi-as fi dorit ca lacrima pe care o inghitisem in sec dimineata, sa reapara ca sa o pot lasa sa curga pe obraz. Doar-doar, asa mi s-o usura sufletul..Dar nici urma de ea.

Am inceput sa ma rog sa am puterea, ca intr-o zi, inca nu stiam cand, soarele de afara sa imi incalzeasca si inima, nu doar fata.

S-a intamplat! Doar dupa ce am avut curajul, din nou, sa imi dau mastile una cate una, jos de pe fata, doar dupa ce am vorbit despre durerile mele, doar dupa ce am inteles ca eu contez si am dreptul si merit sa fiu importanta pentru mine si pentru partener, doar dupa ce m-am simtit suficient de in siguranta si de puternica sa vorbesc despre realitatea mea din orice relatie, si sa nu ascund asta in timp ce vorbesc despre vreme, planuri de vacanta, filme sau alte activitati de suprafata. Am inteles ca sufletul conteaza si daca acolo nu e pace si armonie, nimic din exterior nu il poate linisti sau ferici. 

 Doi parteneri implicati, asumati si intimi, stiu ca bagatul sub pres al problemelor si pretinsul ca ele nu exista, erodeaza in timp relatia, sanatatea psihica si fizica a partenerilor, calitatea relatiei si a vietii lor. Rezultatul final, consecintele inevitabile sunt moartea relatiei, indiferent ca ei se despart sau raman impreuna, si amorteala sufleteasca, nefericirea fiecarui partener din relatie. 

Si daca merita sa vorbim mai bine despre vreme decat despre ce se petrece intre noi, eu prefer sa ma duc singura la un film.