Cand in relatii vorbim despre vreme, dar evitam sa vorbim despre probleme

„M-am trezit, mi-am luat cafeaua aburinda si frumos mirositoare si m-am indreptat, ca in fiecare dimineata spre terasa. Imi amintesc de parca se intampla ieri.

Am deschis usa mare si culisanta a balconului si am pasit pe terasa. M-a izbit aerul rece si proaspat al diminetii. O minune! In fata mea se intindea lacul socant de frumos si de linistit. In natura totul era la locul lui, in viata mea nu. Afara era o zi insorita, culoarea apei era de un verde-albastrui. Pe lac, ferryboat-urile, pe care iubesc sa le privesc zilnic, isi faceau obisnuitele rute intre cele doua maluri indepartate ale lacului.

In brazii inalti si verzi din gradina unde dadea terasa, se auzeau cantand vesel vreo 3 randunici. Soarele imi incalzea fata iar mirosul cafelei ma chema catre el. Imi beau prima gura de cafea, aud ciripiturile pasarilor, vad si iubesc lacul, brazii si soarele. 

Ma uit pentru a nu stiu cata oara la casele extrem de curate si ingrijite, modern construite, cu geamuri mari si spatii verzi perfect amenajate, ce se intind in fata mea, si simt cum binecunoscutul sentiment de anxietate si nesiguranta incepe sa isi faca tot mai mult aparitia. Il cunosc, traiesc cu el de cateva luni bune. Ma intreb „Doamne, oare de ce ma simt goala pe interior si nefericita? Uite ce miracol ma inconjoara!” In mintea mea se perinda rationamente despre tot ceea ce am si el imi ofera, despre copilul minunat si sanatos care inca doarme, despre oportunitati, despre provocarile vietii..nimic nu pare suficient, astfel incat sentimentul asta sa dispara. Efectiv, nu reusesc sa inteleg de ce ma simt asa cum ma simt. Adica nesigura si nefericita. 

In timp ce in mintea mea, gandurile se lupta ca sa castige razboiul, emotiile din corp persista, iar starea mea este de teama si de nemultumire. 

Aud usa de la terasa deschizandu-se si il vad intrand, pe tatal copilului meu. Inca nu stiu daca mai reprezinta si altceva pentru mine. Odata, imi fusese si iubit..

Observ cum inima imi bate mai tare..o fi de la cafea, imi spun, desi o voce muta mi-ar spune ca ma mint singura. Nu ii fac fata inca, asa ca prefer, inca, sa cred ca e de la cafea..

Vine spre mine, ne pupam automat de buna dimineata. Se aseaza pe canapea, ca de obicei in lumea lui, iar eu simt sa raman in picioare langa balustrada terasei. Tot ca de obicei. Ma intreaba cu un ton rece si absent, cum am dormit, iar eu ii raspund ca si cum as bifa raspunsul pe o foaie de examen-grila, ca bine. Imi raspunde la fel. Distanta dintre sufletele noastre este mai mare decat distanta dintre cele doua maluri diferite ale lacului. O realizez din nou in acest moment si ma trece un fior rece pe spinare si in suflet. Ma incearca cateva lacrimi in ochi, dar le inghit in sec, asa cum o tot fac incepand de la ultima noastra discutie in care am inteles, ca el nu are timp de mofturile mele femeiesti si ca presiunea de la birou ii este suficienta. M-a ajutat sa cred despre mine ca sunt exagerat de sensibila si ca nevoile si dorintele mele de afectiune si intimitate, nu isi au locul in lumea serioasa din care el face parte. Am inceput sa il cred si ca sa nu il pierd, am acceptat tacit sa imi inghit lacrimile si sa ma pierd incet, zilnic, pe mine.

Incepem sa vorbim despre vreme. Este weekend, este soare, am putea face o mini-excursie. Sunt de acord si zambesc usor la ideea de timp de calitate petrecut impreuna. „Poate ca mai avem o sansa”, imi spun in gand, iar asta ma readuce usor la viata..dar aud ca maine are o intalnire importanta la birou, astfel ca va trebui sa fim inapoi cel tarziu la ora 17.  N-ar fi nicio problema asta, daca m-as putea aseza pe canapea langa el, daca ne-am putea uita unul in ochii si sufletul celuilalt si ne-am spune ce ne doare, ce ne oboseste sufletele si cand am ajuns doi straini. Dar exista prea multa nesiguranta si prea multe masti intre noi, ca sa putem face asta, asa ca vorbim despre vreme. 

Cumva, speram tacit amandoi sa se trezeasca copilul, sa ne putem intra in rolurile de parinti si sa ne focusam pe copil, ca sa putem evita stanjeneala si tacerea incarcata de urletele mute dintre noi. Ma doare ca tacem desi stiu ca daca am vorbi, ne-ar trebui zile si nopti intregi ca sa ne spunem ceea ce nu ne spunem de luni de zile..

Am avut curajul normal de a-mi striga nefericirea, frustrarile, dorintele si nevoile dar ele s-au lovit de fiecare data de un zid rece, impenetrabil, al omului de afaceri, ocupat si important care uitase ca acasa ar fi bine sa fie om si barbat, si nu sef.  Iubitul meu se evaporase din motive pe care acum le inteleg clar si limpede ca apa de izvor. Acum traiam cu omul de afaceri care in weekend, era si tatal copilului meu.

Imi traiam nefericirea unei pasari in colivie. Nefericire care nu avea voie sa existe. Trebuia sa disimulam fericirea ce se potrivea imaginii create in exterior. Chestiune care ma innebunea si ma facea si mai nefericita. Dar noi vorbeam despre vreme.

Slava Domnului ca s-a trezit copilul, si salvati amandoi am putut rupe tensiunea, macar si pentru moment. Ne-am facut separat activitatile de duminica, am fost si in mini excursie ca o familie aranjata. Am mers cu limuzina pe care la fiecare tentativa de discutie, imi reprosa ca o cumparase pentru mine ca sa fiu fericita. De fiecare data cand incercam sa pun cartile pe fata, aflam despre mine ca sunt agresiva si complet nerecunoscatoare. Am inteles in timp, ca in casa asta nu punem cartile pe fata pentru ca este prea dureros si rusinos. In casa asta nu discutam despre ranile si traumele din copilarie, decat daca le putem folosi ca scuze pentru comportamentele disfunctionale. Aici nu dicutam despre greseli, decat daca erau facute de mine, pentru ca invers, contraveneau imaginii perfecte pe care el o avea despre sine. Daca vreau sa fac parte din aici, aveam sa decid daca raman cu masca pe fata si joc un rol bine stabilit. Ceea ce am si facut. 

Fondul relatiei nu putea sustine discutiile grele care ar fi trebuit sa fie purtate pentru a reduce distanta dintre noi. 

Fusesem respinsa in fiinta mea de prea multe ori, trasesem singura la caruta de prea mult timp, astfel ca amortisem in nefericire. Dar amorteala are si partea ei buna, si anume ca nu mai simti durerea atat de tare.

Ma uitam pe geam, in timp ce copilul adormise in scaunul masinii conduse de el, si ma intrebam obosita si absenta, unde sunt eu,  cea de demult, vie si ambitioasa, zambitoare sau furioasa? Si ce s-a intamplat intre timp, de devenisem plată si nemiscată precum apa unui lac stătut?  

Acum stiu. Simteam ca nu contez pentru el. Nu existam decat daca acceptam sa ma manifest in rolul dorit de el. Durerea mea, nemultumirile, discutiile, lacrimile, greutatile nu aveau voie sa existe. Sau daca existau, pe el nu il interesau si trebuia sa ma descurc cum stiu cu ele. Pentru ca el nu avea timp nici de ele si nici de mine. Pe langa asta, ma judecam singura pentru ca aveam tot ce imi doream, ma plimbam cu fetita mea, faceam ce vroiam, dar eram singura. Atunci am inteles de ce banii si cadourile trimise de parintii plecati in strainatate, nu vor cumpara sau echivala vreodata lipsa lor fizica si emotionala din relatia cu copiii lor, sau abandonul sufletesc trait de acestia din urma..Pentru ca sufletul nu poate fi cumparat si pentru ca iubirea si intimitatea nu se creaza daca relatia nu exista. 

Cunosc atat de multe familii si cupluri care traiesc in aceleasi case, dar in care, distanta sufleteasca dintre parteneri nu mai poate fi recuperata. Unii isi dau jos mastile, ies din amorteala si pleaca. Altii disimuleaza in fata lor si a celorllati o viata intreaga si ajung sa duca existente paralele. Ca la o piesa de teatru. O viata in fata partenerului si a familiei si o alta in mintea si sufletul lor.

Am ajuns acasa la 17.30, pentru intalnirea importanta de maine de la birou.  Ma obisnuisem ca eu si copilul sa fim pe locul 2. Ma obisnuisem, dar nu acceptasem!  Timpul s-a scurs rapid printre activitatile casnice iar afara s-a inserat. Copilutul dormea deja in pat in camera sa, iar realitatea rece din relatia de cuplu reaparea.

Eram asezati pe terasa ca sa ne odihnim corpurile. Sufletele s-ar fi odihnit si ele. Dar niciunul nu avea curajul sa deschida gura sau vreun subiect sensibil. El statea cu ochii inchisi. Eu ma uitam la el si nu imi puteam opri intrebarea repetitiva din cap: ” Doamne, oare e normal sa nu avem ce sa ne spunem de atata timp?” Durerea si neimplinirea din relatie ma amortisera atat de tare, incat nu mai puteam distinge normalul de anormal. La urma urmei, normal pentru cine?

Imi amintesc atat de clar, senzatia de separare, de singuratate, de nesiguranta, de tristete, de mutenie din cauza nefericirii. Renuntasem sa mai strig. Iar orice om ar trebui sa stie, ca atunci cand o femeie renunta sa mai lupte, sa mai discute, sa se mai certe, atunci femeia a plecat deja din relatie. Poate fizic este inca acolo, nu se stie pentru cat timp, dar emotional si psihic, relatia s-a incheiat pentru ea.

Eu traiam in capul meu in gandurile mele si el nu mai stia nimic despre ele sau despre mine. El traia in capul lui, cu gandurile lui, cu durerile lui, despre care eu nu mai stiam nimic. Iar impreuna traiam in aceeasi casa, mancam la aceeasi masa, dormeam in acelasi pat, eram parintii aceluiasi copil. Dar eram doi straini. 

Afara se innoptase, iar el a plecat la culcare intre timp. Ne-am pupat automat de noapte buna. Eu am mai ramas pe terasa, sa ma uit la stele si sa ma gandesc ce sa fac cu propria nefericire. Mi-as fi dorit ca lacrima pe care o inghitisem in sec dimineata, sa reapara ca sa o pot lasa sa curga pe obraz. Doar-doar, asa mi s-o usura sufletul..Dar nici urma de ea.

Am inceput sa ma rog sa am puterea, ca intr-o zi, inca nu stiam cand, soarele de afara sa imi incalzeasca si inima, nu doar fata.

S-a intamplat! Doar dupa ce am avut curajul, din nou, sa imi dau mastile una cate una, jos de pe fata, doar dupa ce am vorbit despre durerile mele, doar dupa ce am inteles ca eu contez si am dreptul si merit sa fiu importanta pentru mine si pentru partener, doar dupa ce m-am simtit suficient de in siguranta si de puternica sa vorbesc despre realitatea mea din orice relatie, si sa nu ascund asta in timp ce vorbesc despre vreme, planuri de vacanta, filme sau alte activitati de suprafata. Am inteles ca sufletul conteaza si daca acolo nu e pace si armonie, nimic din exterior nu il poate linisti sau ferici. 

 Doi parteneri implicati, asumati si intimi, stiu ca bagatul sub pres al problemelor si pretinsul ca ele nu exista, erodeaza in timp relatia, sanatatea psihica si fizica a partenerilor, calitatea relatiei si a vietii lor. Rezultatul final, consecintele inevitabile sunt moartea relatiei, indiferent ca ei se despart sau raman impreuna, si amorteala sufleteasca, nefericirea fiecarui partener din relatie. 

Si daca merita sa vorbim mai bine despre vreme decat despre ce se petrece intre noi, eu prefer sa ma duc singura la un film. 

One thought on “Cand in relatii vorbim despre vreme, dar evitam sa vorbim despre probleme”

  • Imi pare rau… In timp ce iti citeam randurile iti simteam durerea de parca era a mea. Simt multa compasiune, nu mila. Pentru ca asta as fi simtit si pentru mine…

Leave a Reply to R. Cancel Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *