“Sunt copil si ma aflu pe bancheta din spate a unei masini. Sunt singura, in dreapta mea se afla o jucarie. Ma uit pe geam si imi dau seama ca nu stiu exact unde mergem. Cand am urcat in masina nu mi-a spus nimeni unde mergem. Mi s-a spus doar atat “ Urca-te, plecam”.
Pe bancheta din fata se afla mama si tata. Tata e la volan iar mama sta pe scaunul din dreapta. Observ gesturi, aud cuvinte si imi dau seama din tonul vocilor, ca intre ei doi exista o tensiune. Realizez ca amandoi vor sa conduca, mama ii reproseaza ceva tatei, iar tata ii raspunde fara sa se uite la ea, cu un ton grav si destul de ridicat. Eu, in continuare, nu stiu ce se intampla. Ma aflu in aceeasi masina cu ei dar ma strabate un sentiment de singuratate si nesiguranta. Mi-as dori ca mama sa se uite in spate la mine si sa ma securizeze. Mi-e teama si nici nu stiu de ce, nici nu stiu cand va inceta acest sentiment si mi-e teama sa cer ajutorul pentru ca imi este destul de clar ca mama si tata au treaba unul cu celallat.
Imi este evidenta competitia dintre ei. Observ ca se uita pe geam, si in timp ce fac asta se cearta. Aud des “ tu niciodata, eu intotdeauna”.. si imi dau seama ca amandoi se simt neiubiti si se acuza unul pe celalalt pentru asta.
Fiecare se intreba pe rand “ cand naiba ajungem?, uite si tu ce drum gaurit..afara ninge..”
Mie imi place ca ninge, si in timp ce ma uit pe geam imi dau seama ca incep sa visez intr-o realitate paralela desprinsa si mult mai calma decat ceea ce se intampla in masina noastra. Mi-e cald si ma simt in siguranta in aceasta realitate imaginara creata de mine. Cred ca aici imi voi trai viata de acum inainte. Oricum cei de pe bancheta din fata par nu tocmai interesati de ce fac sau simt eu pe bancheta din spate.
Observ ca masina se conduce agresiv, observ ca in general tonul mamei si al tatei este rastit ca si cum striga unul la celalalt. Simt si vad nemultumirea care pluteste in familia noastra. Din acest motiv observ ca nimeni nu se bucura de peisaj, ca si cum el nici nu exista. Pe de alta parte incep sa imi dau seama ca nici macar nu conteaza Calatoria ci totul este indreptat catre Destinatie. Dar Care destinatie?
In mintea mea de copil ma gandesc ca daca ne-am bucura de Calatorie, drumul ar trece mai repede si nici macar nu ne-am da seama cand ajungem la Destinatie…dar parintii mei nu se comporta ca si cum asta ar fi adevarat, asa ca, cu siguranta ei stiu mai bine. Plus ca mi-au si spus de nenumarate ori asta “ fa asta, ca eu stiu ce spun”.
Mama incepe sa planga si sa strige si mai tare la tata. Asta ma sperie cumplit, si ma doare sa o vad asa. Pentru ca stiu ca plansul inseamna suferinta. Atunci cand eu plang mama imi spune sa nu o mai fac. Ma gandesc ca nu e tocmai in regula sa plangi. Inseamna ca tata o face sa sufere..ma uit la el si desi il iubesc, realizez ca ma doare ca imi face mama sa sufere. Simt ca se naste in mine dorinta de a-l vedea si pe el ca plange. Oare cei ca tata pe care ii numesc barbati or fi la fel? Poate ca este intelept sa ma tem de ei si sa ma apar. Nu imi doresc sa sufar asa cum mama mea o face. Nu imi place felul in care ma simt acum. Mi s-a incalzit stomacul si imi tremura mainile..imi simt lacrimile fierbinti pe obraji…plang pentru nesiguranta si singuratatea pe care o simt, plang pentru ca mama plange si eu ma simt neputincioasa, plang pentru ca nu stiu de ce plange, plang pentrru ca il iubesc si urasc pe tata in acelasi timp, plang pentru ca niciunul dintre cei doi pare sa nu isi aminteasca faptul ca exist si eu in aceasta masina, plang pentru ca niciunul nu realizeaza ca nu sunt o papusa ci o fiinta cu emotii si sentimente care ia parte la toata tensiunea, agresivitatea si durerea lor. Plang pentru ca nimeni nu imi spune ca ceea ce se intampla intre ei, nu are nicio legatura cu mine si ca nu e responsabilittaea mea sa sufar sau sa ma simt vinovata.
Invat ca sunt singura, desi oamenii ma inconjoara…
Invat ca masinile se conduc agresiv in timp ce te plangi si critici drumul, ceilalti soferi, invat ca Destinatia e ceea ce ne intereseaza. Inca nu stiu ce e aia bucurie, alianta si iubire. Desi la desene animate am vazut imbratisari si zambete. Cred ca ma intorc la imaginatie, acolo unde imi este cald si bine..
Ma uit la mainile mele si observ cat au crescut. Realizez ca eu am crescut. Imi dau seama ca nu ma mai fascineaza fulgii de nea de afara ci ca ma enerveaza. Dumnezeule, oare ce s-a intamplat cu mine pe timpul drumului?
Ma trezesc din vis si imi dau seama ca ma aflu pe bancheta din fata, la Volan..cand am ajuns aici?
Sa inteleg ca acum Eu va trebui sa conduc aceasta masina? O fi masina mea?
Din nou, nimeni nu mi-a spus nimic. Ori mi-or fi spus dar imi dau seama ca m-am retras in imaginatia mea si acolo mi-am trait viata pana in acest moment. Traiesc un intens sentiment de necunoscut. Nu stiu cand am ajuns adult, nu stiu cand anume fulgii de nea si-au pierdut magia, nu inteleg a cui este aceasta masina pe care trebuie sa o conduc, nu m-a invatat nimeni cum sa conduc. Imi dau seama ca mama si tata nu mai sunt niciunde. Oricum nici in imaginatia mea nu erau. Cel putin nu ei, pentru ca am reusit sa creez o relatie cu altfel de parinti. Arata la fel ca ei dar vorbesc si se comporta diferit.
Imi dau seama ca singura optiune este sa conduc masina asta si sa presupun ca este a mea.
Imi revin amintiri si incep sa ma simt in nesiguranta si furios. Ah da, stiu de ce. Asa am vazut ca se conduc masinile. Va mai amintiti? Ca tata. Criticand si reprosand, injurand ceilalti soferi si asteptand o nesfarsita destinatie.
Nici nu imi vine sa pornesc la drum pentru ca doar gandul la destinatie ma oboseste cumplit. Afara ninge dar pe mine ma scoate din sarite ninsoarea asta..imi ingreuneaza drumul..dar simt o tristete profunda, pentru ca Ceva din mine imi spune ca odata ma bucuram de magie si de fulgi..oare cand a devenit gri peisajul din jurul meu?
Sunt singur in masina si imi dau seama ca ar trebui sa fie cineva pe scaunul din dreapta. Asa ca invit pe cineva sa urce. E bizar ca nu stiu ce ar trebui sa simt fata de persoana aceasta. Ah si imi amintesc ca taica-miu tipa. Si mama plangea. Foarte posibil sa fie astea relatiile? Nici nu am timp sa realizez cand si de ce dar simt ca doare rau in zona inimii. Omul din dreapta mea nu e ok, ma face sa sufar exact ca parintii mei. Asa ca il alung din masina. Decid sa calatoresc singur. Macar e liniste..
Pe drum se nasc in mine foarte multe intrebari. Durerea din piept e a mea sau a celui care tocmai a coborat? De ce simt ceea ce simt? Cum fac ca magia fulgilor de nea sa revina? Cine am devenit, pentru ca traiesc acest sentiment de instrainare si observ o nevoie de cautare. Nu stiu pe cine si ce caut dar e o chemare inlauntrul meu care nu imi da pace..e un dor mistuitor in mine si o tristete profunda. Nu mai support ce simt si ma gandesc ca e un blestem sa fiu in aceasta masina, singur, fara sa am idee incontro ma indrept si de ce, peisajul si celelalte masini ma sufoca. Vreau sa ma retrag in imaginatie dar nici macar acolo nu mai este cald si bine. Simt ca vreau sa ma trezesc din vis si imi dau seama ca deja sunt treaz..
Respir pentru a ma calma si obsesiv ma gandesc : “ ok, cum fac sa schimb realitatea asta?”…
Decid sa iau o pauza de la condus. Sunt teribil de obosit si sleit de putere. As vrea sa dorm si sa nu ma mai trezesc. Oricum asa nu mai pot continua.
Sunt intr-o parcare si dintr-o alta masina coboara oameni ca mine dar care rad. Unii zambesc si se imbratiseaza, exact ca in desenele animate din copilaria mea. Ce ciudat..oare ei de ce fac asta si eu nu?
Cuiva i-a ajuns un fulg de nea pe obraz si rade.. Oh Doamne, pentru o secunda in timp ce mi se preling lacrimi pe obraji, am putut sa simt din nou magia. Si asta doar uitandu-ma la bucuria celui din fata mea. Simt din nou acel dor de demult..
Imi fac curaj si ma duc la el. Imi zambeste si simt o caldura in zona inimii. Incep sa zambesc. Apare din nou magia. Ma simt bucuros si e atat de bine..ii spun ca sunt atat de confuz si ca nu mai inteleg nimic din ce mi se intampla. Unde sunt, cine sunt, a cui e masina si incontro ma indrept?
Ma ia in brate, imi zambeste cald si imi spune: “ Masina este Viata ta. Tu iti conduci acum Viata. Destinatia nu o stiu nici eu. Insa am invatat sa ma uit pe geam si sa ma bucur de Calatorie. Am inteles ca eu decid daca fulgii de nea imi ingreuneaza drumul sau aduc magie in viata mea..”
Plang si ii spun ca nu inteleg nimic din ce spune..
Iar imi zambeste. E atat de ciudat ca eu tip si el zambeste cu caldura. Cand mama tipa, tata tipa si el inapoi mai tare. Ma surprinde si ma sperie reactiile acestui om din fata mea. O fi nebun? Ori eu sunt nebuna? Oricum ar fi, am nevoie de raspunsuri si le voi cauta.
Imi spune ca si el a fost in acelasi punct ca si mine. Si ma trimite la Cineva care ma poate ajuta sa gasesc ceea ce caut!!
Acest cineva ma primeste cu o imensa iubire. Simt ca ma intelege chiar fara sa vorbesc. Ii simt iubirea din priviri in zona inimii. E cald si bine. Ma simt in siguranta, exact ca in imaginatia mea. Doar ca acum imi dau seama ca e totul real si nu e o visare.
Vraciul, Magicianul, Terapeutul din fata mea imi vorbeste si reuseste sa descrie atat de exact tot ce mi s-a intamplat si am senzati aca vorbeste cu cuvintele mele.
Pare ca ma cunoaste si ca ma astepta…
Imi spune ca Viata este Magie si ca impreuna vom gasi acele raspunsuri pe care le caut. Imi povesteste ca si el conduce o masina si ca a pornit demult timp in cautarea raspunsurilor. Imi povesteste ca inca conduce aceasta masina si ca nici el nu cunoaste destinatia finala. Stie insa, ca exista destinatii provizorii, popasuri si ca din cand in cand, unii oameni urca si coboara de pe scaunul din dreapta.
Invat sa conduc in timp ce ma bucur. Invat sa recunosc si sa traiesc ceea ce simt pe timpul drumului. Invat sa produc acea senzatie minunata de calm si caldura din zona inimii.
Ma vad des cu “magicianul” meu si de fiecare data cand se intampla asta, ma simt sustinut, inteles, iubit si acceptat. Si imi dau seama ca invat sa fac asta eu pentru mine.
Treptat Calatoria devine interesanta, imi dau seama ca a disparut nerabdarea de a ajunge la destinatie. Zambesc tot mai des, plang si traiesc cu pofta, mi-e atat de bine in masina si desi unii urca si altii coboara de pe scaunul din dreapta, sentimentul de caldura si calm din zona inimii nu ma paraseste…
Magia incepe sa faca parte din viata mea si ma observ continuu. Si asta in timp ce conduc. Peisajele devin luminoase si imi fac Calatoria placuta. Iar atunci cand ploua eu stiu deja ca este trecator.
Realizez ca injuraturile si claxoanele celorlalti soferi nu au legatura cu mine. Simt compasiune pentru ca stiu ca o data, demult eram si eu in negura durerilor. Si injuram si claxonam. Uneori o mai fac pentru ca masina mea uita cine e la volan…Am grija sa imi reamintesc mereu ca Eu conduc acum masina, si nu Tata sau Mama…
Ma indrept spre acel Nicaieri si asta nu ma mai sperie..ma bucur de Calatorie exact asa cum imi imaginam in copilarie ca ar trebui sa fie.
Am inteles ca pe parcurs gasesc raspunsuri, am mai inteles ca apar intrebari mereu noi, si ca sa caut si sa ma intreb face parte din Drumul Vietii. Am inteles ca nimic din ce s-a intamplat si am trait pe bancheta din spatele masinii nu are legatura cu valoarea mea, si ca avea legatura cu cei doi pasageri din fata care la randul lor au fost doi copii lasati singuri pe o alta bancheta din spate a unei alte masini..am plans mult si m-a durut neiubirea lor fata de ei insisi si neiubirea lor fata de mine..am fost furioasa pe ei si pentru ce am simtit eu ca si copil, pe bancheta din spate..
Pe drumul acesta magic, revad si retraiesc momente de gheata si frica, de durere si teama..momente si emotii pe care le-am simtit atunci.
Pentru ca am inteles ca am nevoie sa privesc in urma, sa fac pace si iubire cu emotiile mele de atunci, pentru ca altfel Magia fulgilor de nea, Magia iubirii, Magia Prezentului, Magia Constientei si a bucuriei nu vor mai putea fi traite din nou. Pentru ca o inima inghetata de frica si durere nu mai poate simti..
O persoana cu inima inghetata nu Calatoreste ci doar Supravietuieste..iar in mine, ramasese din fericire, Amintirea Magiei acelui fulg de nea.
Am inteles ca fiecare popas facut si fiecare calator intalnit, este o invitatie la a ma Cunoaste si la a-mi raspunde la intrebari.
Am inteles ca felul in care interactionez cu ei si le raspund, imi vorbeste despre mine si nu despre ei..
M-am indragostit si am vrut sa tin cu forta oameni pe scaunul din dreapta mea, fara sa stiu atunci ca ei aveau de facut alta Calatorie..m-a durut sa ii vad plecand si mi-am promis ca nu mai las pe nimeni sa urce alaturi de mine..tot in calatoria alaturi de Magicianul meu am inteles ca vorbea frica din mine si am invatat sa nu ma mai identific cu ea..
M-am imprietenit cu nesiguranta, cu teama, cu suferinta, cu tristetea si am inteles ca sunt inevitabile pe parcursul Calatoriei. Am inteles mesajul lor ascuns si ca ele nu imi vor raul niciodata. Ci ma ajuta, asa ca m-am imprietenit cu ele..si astfel am castigat Putere. Monstrii nu ma mai sperie..
Imi continui Drumul. Accept intrebarile, raspunsurile, popasurile si pe ceilalti calatori. Invat. Traiesc. Plang. Rad. Ma bucur. Iubesc. Simt.
Mereu pe bancheta din fata si pe locul soferului.
Cand obosesc, iau o pauza. Ma rog, dorm, ma hranesc.
Pentru ca undeva, acolo, demult, cu ochii mici si in lacrimi, cu mainile mici si inghetate, cu inima tremurand si nestiind cine sunt si incotro ma indrept, acolo mi-am promis ca Drumul meu va arata altfel, peisajele vor fi altele si trairile mele vor fi altele.
Si am reusit. Si reusesc mereu. Si cand nu reusesc, ma odihnesc si o iau de la capat. Pana reusesc..
Continua si tu. Ai incredere ca Magia exista. Chiar daca nu iti mai amintesti de ea..
Roaga-te si cere un Magician. Viata e buna si ti-l trimite exact pe cel de care ai nevoie..
