Cum să îi vorbești copilului, astfel încât să îl determini să gândească singur!

Simplu la o primă vedere nu? Evident. Și totuși nu chiar atât de simplu..

Pentru a le putea crea copiilor aptitudinile sociale fundamentale și pentru a-i face să descopere și să valorifice inteligența lor emoțională, este nevoie de o altă abordare 🙂
Obiectivul principal este să îi învățam să gândească singuri, să-și găsească propriile soluții la probleme și nu să le spunem noi ce să facă.


Acest obicei poate fi mai greu de dobândit de unii părinți, deoarece mulți dintre dumneavoastra vă doriți ca fiul/fiica  să fie o copie aproape perfectă a propriei voastre imagini.
De asemenea, din foarte multă dragoste, vreti să îl feriti de toată durerea și suferința pe care ati trăit-o  ca urmare a propriilor greșeli. Prin urmare tendința este să îi spui ce să facă bazându-se evident pe experiența TA.

însă în foarte multe cazuri, copiii nu ascultă de sfaturile voastre. Pentru că ei au nevoie de propria lor lecție și experiență de viață. Și probabil că și tu ai făcut la fel când erai copil. Eu una, așa făceam mereu. Este în natura umană. Dacă noi ca oameni, am avea capacitatea să învățam din sfaturile și greșelile altora, ne-am ușura cu mult viața. Însă lucrurile nu ar evolua prea mult pentru că toți am merge pe aceleași cărări bătătorite de alții, nu am mai avea prea multe de descoperit că le-au descoperit alții înainte. Și atunci, care ar mai fi farmecul? Ce s-ar întâmpla cu emoția unei noi descoperiri? Chiar dacă faci o greșeală pe care alții ți-au spus că ai să o faci, felicită-te, pentru că ești cu un pas mai aproape de succes, bucură-te că ai mai învățat o lecție A TA; și odată cu asta observă ce ai mai învățat nou DESPRE TINE prin această experiență.

Așadar, deoarece copiii nu ascultă întotdeauna de anumite sfaturi, ideea principală este să îi determinăm să își găsească singuri soluții la anumite situații din viață. Nu poți fi mereu fizic alături de el, și nici nu este de dorit acest lucru.

Scopul educației este de ai învăța pe copii să gândească singuri și să țină cont de un cod alcătuit de reguli morale împărtășite de fiecare familie în parte

Motivul pentru care este bine ca, copilul tău să mai aibă contact și cu alte persoane specializate este pentru că tu ca părinte nu poți fi obiectiv. Este foarte greu. Legătura emoțională este una extrem de strânsă iar natura relației te face să reacționezi într-un mod emoțional în situații de tot felul.
Dacă copilul, în urma unei zile grele la școală îți trântește ușa de la cameră în nas și îți spune că s-a săturat de viața asta și că nu are chef să vadă pe nimeni în fața ochilor, sunt absolut sigură că sunt șanse minime să îți treacă următorul gând prin cap: “Copilul meu este frustrat și își exteriorizează emoțiile negative față de mine și asta pentru că are nevoie de atenția mea și pentru că sunt o țintă sigură”. Dacă reușești să ai astfel de gânduri, atunci felicitările mele. Gradul tău de inteligență emoțională este foarte ridicat și exersat.Poți chiar să nu mai citești articolul asta deloc..:))

Însă marea majoritate a părinților reacționează în virtutea faptului că se simt răniți la rândul lor, fiecare în parte nu prea înțelege cu ce a greșit… Te întrebi dacă cumva copilul tău a intrat la pubertate? Păi cum ar fi posibil că are abia 9 ani…Poate ar fi potrivită o consultație la doctor..unul psihiatric eventual?..:)) Nu, evident că nu este cazul în astfel de situații.

Intensitatea emoțiilor din aceste momente te face pe tine ca părinte să reacționezi instinctiv și să aluneci din nou pe panta periculoasă a vechilor șabloane preluate din propria copilărie. Și așa se ajunge la situațiile în care îți scoți ochii singur și te întrebi cum a fost posibil să ai o astfel de reacție când tu ți-ai jurat că nu o să faci cu copilul tău, ceea ce au făcut părinții tăi cu tine? ” Și doar mi-am spus de milioane de ori că nu o să tip la el..iar am făcut-o lată..!”.
Resentimentele trăite de tine ca părinte atunci când te lași pradă acestor reacții emoționale duc la o mânie profundă, care poate fi chiar nejustificată față de copilul care este “cauza” problemelor, iar toate acestea conduc la un ciclu de interacțiuni copil-părinte neplăcute și ineficiente.
Așadar rolul tău nu este de a lua decizii în locul copilului, chiar dacă asta îți este cel mai la îndemână să faci,abține-te și ajută-l să gândească și să își găsească cea mai bună soluție la problemă.Astfel cu timpul îi va crește și stima de sine și încrederea în el.

Sigură că tu ești acolo pentru a-i putea face puțină lumina în minte, dacă este cazul, ești acolo pentru a-l încuraja și ai oferii contextul favorabil în care el să se simtă iubit, protejat și apreciat, pregătit pentru găsirea de soluții.
În astfel de situații există un joc care mereu dă rezultate.Probabil că știi care este personajul său preferat dintr-o poveste sau poate din desene animate. Întreabă-l cum crede el că ar rezolva Spider Man această situație? Sau poate Prințesa Sissy?(mărturisesc că nu prea mă uit la desene animate așa încât alte personaje nu prea știu..:D)

Ideea e că nici nu trebuie să le știi tu ca părinte. Tu ce trebuie să faci este pur și simplu ca prin întrebarea ta, să extrapolezi responsabilitatea pentru o perioadă, de pe umerii copilului pe umerii eroului său. Să îl ajuți să ia puțină distanță afectivă față de problemă și să o poată privi mai ușor din exterior.Știi că atunci când te uiți foarte de aproape la un creion, nu mai vezi nimic altceva în fața ochilor decât creionul. Așa că ia-i puțin creionul din față și ajută-l să vadă că mai există viață și în afara creionului. Și atunci cu siguranță va găsi cu o mai mare ususrinta o soluție.
Niciodată să nu folosiți alte personaje decât cele fictive. Nu pe vărul mai mare și mai frumos, nici pe vecinul de la 3 care are note mai mari la matematică. Nu vrem să îl descurajăm sau să îl complexam..din contra.
De asemenea, există niște “principii” care pot ajuta foarte mult și încuraja un copil să găsească singur soluțiile potrivite.

 

  • Nu le evaluați ideile imediat ce le rostesc.
  • Nu le etichetați cu “bune” sau “proaste”,nu le încadrați în tiparele voastre. Copilul tău poate fi un geniu, dar este posibil că tu să nu poți pricepe asta la momentul ăla. Am întâlnit un astfel de caz.
  • Evită să le împărtășești cu fiecare ocazie înțelepciunea propriiei tale copilării(” Ehee, pe când eram eu de vârsta ta…”).
  • Nu-i descurajați și dezamăgiți..”Așa ceva nu există..”  “Te-ai gândit mult până să dai răspunsul ăsta?”.
  • Tratați cu haz temele pentru acasă, treburile casnice și activitățile extrașcolare. Puțin umor ajută întotdeauna.
  • Explicați-le cu calm și răbdare de câte ori este nevoie pentru a înțelege cu adevărat. Dacă cumva după a treia explicație, ridici tonul și întrebi dacă a înțeles și el răspunde că da..nu te amăgi singur..Nu a înțeles.
  • Copilul învață din ceea ce fac părinții, NU din ceea ce spun părinții. Așa că dacă tu îi spui că este nesănătos să petreacă mult timp în fața televizorului, dar tu asta faci mai toată seară, nu te aștepta să te creadă pe cuvânt.
  • Nu încerca să îți creezi o imagine perfectă în fața copilului. Arată-i că și tu poți greși sau înțelege eronat lucrurile.

Aceste principii ajută foarte mult pentru întreținerea unei atmosfere relaxate în timpul rezolvării de probleme și de asemenea ajută în a nu crea blocaje în mintea copilului.

Acesta a fost articolul meu pentru tine astăzi. L-am scris cu mare drag, așa încât dacă consideri că îți va fi de folos, hai să facem împreună mai bună și mai conștientă lumea în care trăim, și să dăm un share la acest articol. 😉

Catalina

Leave a Reply